de Radu VIDA
Nu-mi ies din cap cuvintele dure, vindicative, chiar, folosite
la unele din demonstraţiile
oamenilor: „Vrem o ţară ca afară!” E, poate,
răzbunarea acelor ani, cînd ni se părea că „afară” înseamnă „lapte şi miere”,
fără să putem vedea, înţelege şi însuşi valorile cu adevărat europene. Dar duritatea imperativă a acestei aserţiuni
are, şi acum, paradigme pe care nu le percepem corect.
În învăţămînt, bunăoară…
Toţi părinţii sînt conştienţi că numai şcoala poate face din
odraslele lor… oameni. Indiferent de gradul de pregătire, de avere sau
abilităţi pedagogice înăscute sau dobîndite, părintele vrea ca progenitura să
fie plămădită în aşa fel încît, în cel mai scurt timp, să ajungă ministru,
parlamentar, om de afaceri de succes, savant etc. Numai lucruri bune, nu! Din
acest motiv cere ca şcoala să facă tot posibilul pentru ca visele lui să se
împlinească sută la sută. Din acest motiv şi încă din vreo cîteva, Şcoala este
văzută doar ca o fabrică de diplome, subordonată ţelurilor şi doleanţelor lui
şi ale rudelor.
Fără – atenţie! – contribuţia elevului.
Oamenii cer: şcoala altfel, telefoane mobile, mai mult timp
liber, materii puţine şi cu dificultate „0″, dacă se poate. Şi, mai ales,
posibilitatea ca elevul, „os din osul lu’ tăticu’” să poată controla
administrativ, financiar şi juridic întregul corp al dascălilor ce-i
modelează vlăstarul.
Nu generalizăm.
Există şi părinţi care înţeleg exact rolul profesorului şi-i
cer acea intransigenţă de care este nevoie pentru ca, într-un viitor
previzibil, copilul să ajungă la performanţe intelectuale şi abilităţi manuale
şi fizice care să-i permită o evoluţie fără probleme în meseria pe care o va
practica. Dar… marea majoritate „vor o ţară ca
afară”, dar cu apucături ca… „înlăuntru”.
Nu ne-am debarasat încă de acel sentiment ciudat pe care ţi-o dă
eliberarea iobagului de îndatoriri şi imitarea boierului, a grofului. În… ceea
ce aveau ei mai rău pe lumea asta: famfaronada.
Eu!
Restul – o gaşcă de imbecili, la care „le arăt eu!”. Şi le
arată. Pentru că Noul statut al elevului este o… scriitură, ce nu are legătură nici
cu prezentul învăţămîntului românesc, nici cu ce e… pe-afară, nici cu ce viitor
va avea ţîncul, dacă de mic e învăţat să cîrcotească, să caute nod în papura
celui care-l învaţă ce-i azbucoavna, iar el nu ştie decît să întrebe: da’, de
ce…?
Profesorul trebuie să aibă 1001 calităţi. Şi încă ceva pe
deasupra. Iar cel care nu le are, trebie să părăsească grabnic sistemul. Dar
cel bun, cu vocaţie adevărată, nu poate să transmită aceste însurişi şi
elevului, din moment ce acesta din urmă îl ia mereu la rost. Părinţii vor genii
la secundă. Şi dacă nu, ameninţă cu mutarea la o şcoală mai blîndă, direcţia de
învăţămînt, poliţie, justiţie…
Afară?
Păi, uitaţi-vă, spre exemplu, la orar, la modul cum se intră
şi se iese de la cursuri, la cîte acţiuni dirijiste, e drept subtile, înghite
învăţăcelul. Şi toată această manipulare este subordonată unui singur scop:
studiului. E drept că, şi aceşti copii par a fi lăsaţi de capul lor. Şi, pînă
la urmă, Viaţa îi selectează. Cu toată duritatea. Şi cu tot spiritul zăcaş de care-i
în stare.
Nu le luaţi însă dascălilor demnitatea! Şi dorinţa lor
sinceră de a plămădi generaţii de oameni pregătiţi pentru viaţă! Cu… articolele
din noul bici îndreptat împotriva lor de Statut, nu faceţi altceva decît să-i
împingeţi spre indiferenţă. Şi, pînă la urmă: e mai bun un 10 pe nemeritatelea
sau un 5 cinstit, învăţătură de minte pentru eforturi intelectuale viitoare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu