“Fără Hristos, totul este întuneric şi nebunie”:
Mintea şi inima omenească sunt universuri tainice în care se
ascund posibilităţi şi puteri nebănuite. Uneori, datorită poverilor vieţii, în
ele se declanşează mişcări uriaşe ale unor forţe iraţionale, care-l fac pe om
capabil de fapte necugetate ale căror urmări nu mai pot fi reparate.
De-a lungul timpului actele de sinucidere au şocat fie prin
brutalitatea cu care au fost comise, fie prin cauzele, uneori absurde, ce le-au
determinat. Niciodata omenirea nu a putut înţelege pe deplin actele de sinucidere,
arătând în mod aproape constant dezaprobare, dispreţ, teamă, milă sau
indiferenţă faţă de acestea.
Unii oameni văd în actul sinuciderii unica şansă de a scăpa
angoasa vieţii în care suntem prinşi cu toţii şi de care, cred ei, ne poate
elibera doar moartea, văzută ca trecere într-o stare asemănătoare celei de
nefiinţă. Pentru aceştia viaţa nu este decât un lung şir de suferinţă şi
dezamăgiri, iar moartea pare singurul refugiu
Sinuciderea este o problemă socială gravă la nivel mondial,
ea reprezentând o cauză importantă de mortalitate generală.
În România post-decembristă, flagelul suicidului a cuprins
cu o repeziciune de neînchipuit poporul nostru creştin-ortodox. Din nefericire
pentru viitorul neamului nostru, în ultima vreme, cazurile de suprimare a propriei
vieţi s-au înregistrat cu precădere în rândurile copiilor şi tinerilor.
Sinuciderea adolescenţilor este un fenomen în creştere, un
fenomen tragic, şi constituie a doua cauză a mortalităţii tinerilor cu vârste
cuprinse între 15 şi 19 ani, ţinând cont numai de sinuciderile declarate
oficial. Suicidul în rândul adolescenţilor denotă prezenţa unei nelinişti
profunde, este un strigăt de suferinţă, de disperare şi de ajutor. Dificultatea
de a face faţă dezamăgirilor, conflictelor, golului interior, spiritual, lipsei
de idealuri şi de planuri în viaţă, îi determină pe unii tineri să perceapă
viaţa ca insuportabilă.
Lipsa de comunicare, gândul că nimeni nu-l înţelege,
eşecurile îl izolează pe tânăr şi mai mult de societate şi realitate.
Instinctul agresiv creşte, iar instinctul de moarte ajunge şi el la o
dezvoltare maximă. Aici intervine momentul în care decade moral, în care vrea
ca totul să se termine. Toate aceste persoane sunt coplesite de disperare. Şi
pentru că nu întrevăd altă soluţie, suicidul devine soluţia pentru toată
suferinţa lor.
Factorii care determină tentativa de sinucidere în rîndul
adolescenţilor sînt: depresia, impulsivitatea, furia, supărarea, frustrările,
anxietăţile, consumul de alcool şi drogurile.
Iată câteva
statistici tragice:
- la nivel mondial, se sinucid cca 500.000 de persoane pe
an;
- aproximativ 5.000 de persoane se sinucid în fiecare zi;
- peste 800 de tentative de sinucidere la copii în fiecare
an;
- în anul 2005 s-au sinucis 2913, iar în anul 2006 şi-au
luat viaţa 3187 de români;
- numărul deceselor prin suicid este de patru ori mai mare
în cazul bărbaţilor decât în cel al femeilor;
- cei mai mulţi sinucigasi sunt bărbaţi, cu vârste cuprinse
între 41 şi 50 de ani;
- sinuciderea constituie a treia cauză a mortalităţii (
prima fiind accidentele rutiere );
- în Capitală, în anul 2006, s-au înregistrat 256 de
sinucideri;
- în Franţa sunt aproximativ 12.000 de sinucideri pe an,
adica mai mult de o sinucidere pe oră!!;
- din punctul de vedere al statutului social, nu există nici
o clasă care să fie absolvită de fenomen : îşi pun capăt zilelor şi săracii, şi
bogatii;
- conform specialiştilor, anul 2007 ar putea fi un an record
la sinucideri în ţara noastră.( Surse: IML, Ziarul ZIUA,Nr. 3957 din 16 iunie
2007, Psychology Study Group )
Noi, creştinii, ştim că viaţa este darul cel mai de preţ pe
care Dumnezeu, Stăpânul universului l-a făcut omului din cea mai profundă
iubire, pentru ca acesta să se poată bucura deplin şi să atingă fericirea
supremă a veşniciei. A respinge acest dar, care ni s-a făcut cu dragoste spre
binele nostru, este cea mai mare umilinţă la care îl supunem pe dăruitor şi
semnul supremei răutăţi. A prefera moartea şi consecinţele sale în locul vieţii
şi a bucuriilor sale, chiar dacă acestea vin uneori cu greu, este nu numai o
imensă nesăbuinţă din partea unui om cu judecată, dar şi trăsătura profundă a
nefericirii şi a eşecului.
Lăsând la o parte cazurile, extrem de numeroase ce-i drept,
de sinucideri datorate unor cauze de natură psihică, Biserica Ortodoxă
consideră sinuciderea un păcat capital şi nu-i admite nici o justificare.
Nimeni nu are dreptul de a-şi curma viaţa pentru că Însuşi Dumnezeu, Izvorul
vieţii, o interzice. Credinciosul trebuie să accepte această poruncă
dumnezeiască in mod definitiv şi, totodată, să i se supună.
Sinuciderea este condamnată şi de conştiinţa umană comună.
Ea poate fi definită ca acţiunea de suprimare a propriei vieţi pentru
eliberarea de o nenorocire pe care nu ai curajul sau puterea să o suporţi.
Acest act este blamabil deoarece încalcă porunca divină : să nu ucizi! Dacă
Dumnezeu ne dă viaţă, El este singurul îndreptăţit să ne-o ia.
Astfel, în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament citim că
siniciderea nu a fost niciodată îngăduită (a se vedea Judecători IX, 54 – 57 –
sinuciderea lui Abimelec; I Regi XXXI, 4- 6 – sinuciderea lui Saul; 2 Samuel
XVII,23 – sinuciderea lui Ahitofel; I Regi XVI, 18 – sinuciderea lui Zimri;
Matei XXVII, 5 şi Fapte I, 18 – sinuciderea lui Iuda ).
În Noul Testament citim despre suicidul lui Iuda, survenit
în urma vânzării Fiului lui Dumnezeu şi deznădejdii în care a căzut. La Sfinţii Părinţi ai
Bisericii aflăm aceeaşi învăţătură conform căreia păcatul sinuciderii este de
neiertat. In literatura patristică, sinuciderea este înfăţişată ca păcat mai
mare decât omorul, iar Biserica nu săvârşeşte sinucigaşilor slujba
înmormântării, cu excepţia cazurilor de bolnavi psihici.
Pentru un ortodox sinuciderea este, evident, un mare păcat,
cel mai mare şi mai grav din câte pot exista, căci dacă în cazul celorlalte
păcate există întotdeauna posibilitatea întoarcerii şi a refacerii vieţii,
datorită milei lui Dumnezeu şi a capacităţii omului de schimbare, în cazul
sinuciderii această posibilitate nu mai există. Gravitatea acestui păcat constă
tocmai în faptul că sinucigaşul renunţă de bunăvoie tocmai la şansa pocăinţei
şi, spre nefericirea lui, la iubirea lui Dumnezeu care stă la baza existenţei.
Suicidul este, dacă se poate spune aşa, apogeul disperării, punctul maxim în
care putem ajunge să săvârsim un păcat împotriva” templului Duhului Sfânt „, atentând
la darul sacru al vieţii. Aşa cum nu ne-am ales momentul naşterii, în mod
firesc, nu avem dreptul de a dispune de un moment anume al sfârşitului nostru.
Dumnezeu cunoaşte ceea ce noi nu putem vedea, El singur ştie ce e mai bine
pentru a ajunge la desăvârşire, scopul pe care nu ar trebui să-l pierdem din
vedere.
Sinucigaşul prin actul său nefericit i se substituie lui
Dumnezeu şi se crede el stăpânul vieţii şi al morţii. Acesta este păcatul
împotriva Duhului Sfânt despre care Hristos a spus că nu se va ierta nici în
veacul acesta nici în cel viitor (Matei XII, 32), tocmai pentru faptul că nu
mai există pocăinţă, producând revoltă împotriva lui Dumnezeu. De aceea moartea
sinucigaşilor este cea mai tristă dintre toate morţile posibile. Este un drum fără
speranţă către Valea Plângerii….
Din punct de vedere creştin, sinuciderea nu este doar
consecinţa unei stări de nefericire datorată unor suferinţe profunde, ci şi
consecinta unei extrem de apăsătoare stări de păcătoşenie. Iar păcatul
perverteşte, degradează cunoaşterea. Regretatul Părinte Galeriu spunea: “Când
faci abstracţie de Dumnezeu nu ai altă alternativă decât neantul”. Iar sfântul
Nicolae Velimirovici zice: “Fără Hristos, totul este întuneric şi nebunie”.
Când nu-L căutăm pe Dumnezeu ne simţim dezrădăcinaţi, uscaţi, trişti şi goi. O
lume care se depărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeu, o lume care nu se
raportează la Hristos
este în agonie, în suferinţă, în boală, în pragul sinuciderii şi în umbra
morţii.
Ca faptă a deznădejdii, sinuciderea dovedeşte şi necredinţă.
Punându-şi capăt vietii, omul neagă întreaga existenţă, refuză realitatea, îi
neagă lui Dumnezeu însuşirea de Domn, manifestă necredinţă faţă de iubirea Lui
şi purtarea Lui de grija. Într-un cuvânt, neagă totul. Disperarea vine din
înstrăinarea de Dumnezeu. Pentru că dacă duci o viaţă în Hristos nu poţi ajunge
să te sinucizi. Nu poţi ajunge la deprimare. Sau, dacă ai gânduri de deprimare,
te lupţi cu ele. Te aştepţi să vină gânduri de deprimare, dar nu ţi-e teamă de
ele. Adică ştii că vor veni, crezi că Hristos te va ajuta să le depăşeşti. Dar
unii oameni ajung la sinucidere mai ales din cauza necredinţei, a mândriei, a
deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi a lipsei unui duhovnic bun.
Spre deosebire de disperarea sinucigaşului, starea
creştinului aflat în suferinţă este plină de bucurie, speranţă, evlavie şi
lacrimi de iubire. Cărţile liturgice ale Bisericii sunt pline de asemenea
experiente şi exprimări. Ele amintesc, de asemenea, cuvântul lui Hristos către
Sfântul Siluan Athonitul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Este
aceeaşi trăire, cu o expresie diferită însă.
Creştinul adevărat crede că Dumnezeu îi poartă de grijă şi
că nu îngăduie să fie ispitit „mai mult decât poate”. Nu doar ca îl poate
izbăvi din orice rău venit asupra sa, dar îl poate şi ajuta să îl înfrunte pe
acesta pentru folosul său real şi veşnic.
Indiferent însă cât de multe cunoştinţe am avea în
psihologie, medicină, sociologie sau teologie, realitatea este crudă : din ce
în ce mai mulţi oameni se sinucid. Dincolo de toate explicaţiile pertinente,
dincolo de cauze, motive, statistici sau analize, o tăcere adâncă şi o tristeţe
dureroasă se aşterne în înimile noastre când auzim, din ce în ce mai des, de
sinucideri. Încă o persoană care nu şi-a găsit sensul, încă un om care a
încetat să lupte, încă un semen înfrânt pe drumul vieţii… Oricât am încerca să
înţelegem suferinţa acestor oameni poate că nu vom putea să o facem niciodată
pe deplin.
Cu toate acestea, sinuciderea este o tragedie ce ne implică
pe fiecare dintre noi ca mădulare ale unui singur Trup: Biserica lui Hristos.
Este important de ştiut că nu este niciodată prea târziu să intervenim. Şi
putem să o facem. Putem să ne rugăm pentru ei, putem să îi ascultăm, putem să
le spunem că atunci când pare că nu-ţi mai rămâne nicio speranţă, atunci când
nu-ţi mai rămâne nimic, nicio urmă de iubire, niciun lucru de care să te agăţi,
nicio rază de lumină, atunci când cauţi cu disperare un semn în care să crezi
şi nu reuşeşti să-l găseşti, trebuie să ştii că nu e totul pierdut, trebuie să
ştii că totuşi mai există o şansă : HRISTOS! Şi, aşa cum frumos spune părintele
Arsenie Papacioc : „ Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este
pierdut atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât capul se ridică din nou
şi sufletul nu abdică. Dumnezeu să trăiască în tine şi când eşti un păcătos,
adică să nu te laşi pierdut de Dumnezeu.”
Sinuciderea este deci şi drama noastră, nu doar a lor. Şi cu
siguranţă că ţine nu numai de Dumnezeu ci şi de noi toţi să schimbăm situaţia,
să schimbăm lumea, şi nu o putem face altfel decât schimbându-ne mai întâi pe
noi înşine şi apoi poate că vom putea să-i schimbăm şi pe ceilalţi. În orice
caz, este momentul să încercăm fiecare să fim mai apropiaţi de semenii noştri,
este timpul să ieşim din universul nostru îngust şi egoist, care ne
înstrăinează de cei de lângă noi şi pe ei de noi. Destinul lor depinde de noi
şi al nostru de ei, iar al lumii de noi toţi…..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu