de George PETROVAI
Dacă ar fi să-l
caracterizăm pe omul modern, atunci din trăsăturile lui definitorii nu-i cu
putință să lipsească trufia. Căci acesta se fălește nevoie mare cu cunoștințele
sale teoretice și practice, implicit cu poziția sa de cuceritor, pe care –
afirmă el cu nedisimulată mândrie – a dobândit-o cu tenacitate și imense
sacrificii în lupta cu natura. Sigur că da, recunoaște cu falsă smerenie omul
nostru, cu toate astea n-a devenit nici pe departe atotștiutor, nici măcar în
domenii restrânse și învecinate cu condiția sa de „trestie gânditoare”
(Pascal), pentru că – nu-i așa? – cunoștințele omului căutător și perseverent
sunt într-o continuă expansiune.
Strâns cu ușa evidenței
acuzatoare, el va recunoaște de asemenea că uneori s-a pripit peste fire (cu
agresivitatea industrializării, chimizarea solului până la îmbolnăvire,
secătuirea resurselor, în general cu construirea unui model de civilizație
hiperpoluant), că alteori a dat dovadă de prostie crasă (declanșarea
războaielor, fabricarea armelor de distrugere în masă) și că niciodată până în
clipa de față n-a luat în calcul cu responsabilitate teribilele reacții ale
naturii (inundații, uragane, alunecări de teren), care de-atâtea și atâtea ori
fusese necinstită de trufașa nesimțire a „bipedului fără pene”, așa cum îi
plăcea lui Frederic cel Mare să-l definească în bășcălie pe om.
Dar, mă rog, de ce-ar fi
altminteri, când atât de puțini dintre semenii noștri își mai amintesc de
celebra spusă socratiană Știu că nu știu
nimic și când și mai puțini dintre ei au idee de existența înțelepciunii
taoiste, care, cu mii de ani în urmă, îi îndemna pe oameni să fie modești: „A
ști, spun taoiștii, dar a te crede neștiutor, este cât se poate de bine; a nu
ști, dar a te crede atotștiutor, este o adevărată boală”.
Căci oamenii înțelepți,
întrucât creează disconfort și neliniște în rândul semidocților cu ifose, au
fost din totdeauna priviți de grosul semenilor lor ba cu indiferență, ba cu
suspiciune, ba cu teamă. (Se spune, și pe bună dreptate, că a ști este o
binecuvântare, dar a ști prea multe este un adevărat blestem...)
Vai mie, și cât de
binevenite ar fi asemenea învățături pentru omul zilelor noastre! Dar cine să
ia aminte la aceste vorbe cu miez, într-o lume cuprinsă de febra căpătuielii cu
orice chip, o lume în care înțeleptul este taxat drept nebun și șarlatanul
descurcăreț este făcut erou, o lume în care preacreștinescul Servus servorum Dei (Robul robilor lui
Dumnezeu) este disprețuit cu eleganță și călcat în picioare cu vrednicie
democratică de către atât de plăcutul Carpe
diem (Trăiește-ți clipa) și atât de pragmaticul Time is money?!
Poate tocmai de aceea,
afirmă gânditorul Petre Țuțea, preștiințificul om de azi ar trebui să știe două
lucruri esențiale:
1)Inteligența ne-a fost
dată nu pentru a căuta, ci pentru a primi Adevărul;
2)Calea omului trebuie să
se dea la o parte din fața căii Domnului, care cunoaște două forme: inspirația sau favoarea divină și revelația sau acțiunea directă a
divinității asupra omului căutător.
*
După această introducere,
în care am căutat să scot în evidență câte ceva din trăsăturile reprobabile ale
omului modern, în continuare voi încerca să aprofundez prin argumente sugestive
ideea încorporată în titlu. Cu mențiunea că puținătatea cunoștințelor din unele
domenii, ca și hazul acelora extrem de alambicate (din alte domenii),
ilustrează mai degrabă certitudinea neștiinței omului decât relativitatea
cunoașterii lui.
Se știe că, pentru a fi
mai lesne cunoscută și parcursă cu avionul sau vaporul, planeta noastră a fost
cu grijă parcelată prin linii imaginare numite paralele și meridiane. Tocmai
pentru asta există un ecuator care împarte Pământul în două emisfere (nordică
și sudică), există cei doi poli și există meridianul zero.
De la acest meridian ce
trece prin Greenwich, continuă numerotarea celorlalte meridiane, așezate din
grad în grad, căci ecuatorul fiind cerc, are taman 360° (180º longitudine
estică și tot pe atâtea longitudine vestică).
Astfel împărțit și cu
atenție răscolit de radare și sateliți, s-ar părea că Terra nu mai are secrete
nici pentru navigatori și nici pentru oamenii de știință ai zilelor noastre.
Dar lucrurile stau așa doar dacă facem abstracție de unele pete albe de pe
uscat, care le cam taie pofta de aventură până și celor mai temerari
exploratori (ex. petele albe din Amazonia), precum și de fenomenele misterioase
(deocamdată fără o explicație științifică unanim acceptată), unde zice-se că
dispar fără urmă nave maritime și flotile întregi de avioane...
Dar să revenim la
parcelarea Pământului. Pe măsură ce ne îndepărtăm de Marea Britanie și intrăm
mai adânc în Europa continentală, se cheamă că mergem spre Est, adică spre
Orient. Procedând invers, ne adâncim în Apus sau Occident.
Respectiva orientare are
în vedere mișcarea Pământului în jurul axei sale, deci modul în care el este
scăldat de razele Soarelui. Căci de la Soare așteptăm lumină și căldură și tot
el este reperul cu ajutorul căruia marcăm timpul nostru calendaristic, altfel
spus ne orientăm în acest fragment de Univers.
Cuvântul orient este
deosebit de frumos și sugestiv, deoarece în componența lui intră franțuzescul or (aur), splendidă sugerare a culorilor
aurii ale răsăritului de soare.
Cuvântul occident nu
deține atari comori lăuntrice. Ba mai mult, prin omofonie, termenul occident te
duce cu gândul la...accident. Iar dacă luăm istoria la puricat, apoi
într-adevăr că au fost o serie de accidente, extrem de binevenite pentru
apuseni. Amintesc doar câteva dintre ele:
a)Toate cruciadele
organizate cu sprijinul și binecuvântarea papilor, au reprezentat inclusiv
modalități eficace de jefuire a culturii și civilizației Bizanțului de către
barbarii cavaleri ai Apusului de-atunci;
b)După secolele adjudecate
de popoarele migratoare, cu preponderența absolută a popoarelor germanice în
apusul, centrul și nordul Europei, occidentalii n-au mai avut de înfruntat și
urgia ordiilor asiatice (turci, tătari, muscali, unguri), trâmbe eminamente
pustiitoare și aculturale. Popoarele occidentale, într-un rapid proces de
cristalizare și consolidare, s-au putut dezvolta în voie, valorificând fondul
cultural moștenit de la Imperiul Roman de Apus și, cum spuneam, comorile smulse
de la alții, căci de strajă la porțile Orientului erau creștinii de serviciu
până la sacrificiul suprem, în principal românii, care secole la rând au apărat
întreaga creștinătate (inclusiv cultura și civilizația europeană) de furia
lacomă și devastatoare a islamicilor;
c)Tot cam pe-atunci,
printr-o fericită combinație a evenimentelor istorice de la sfârșitul secolului
al XV-lea, ori poate că printr-un capriciu al istoriei, a început epopeea
marilor descoperiri geografice, adică expansiunea țărilor din vestul Europei,
constituirea imperiilor lor de peste mări și – desigur – demențialul jaf al
teritoriilor supuse cu sabia într-o mână și crucea în cealaltă, îndeosebi în
campaniile duse de către conchistadorii spanioli. De notorietate și neștearsă
aducere aminte rămân oribilele crime săvârșite de aceștia împotriva aztecilor
și incașilor, procedee barbare prin care au fost pentru totdeauna curmate
civilizații superioare celei europene.
Împotriva acestor
atrocități inimaginabile s-a ridicat doar vocea curajoasă a lui Bartolomeo de
Las Casas, episcop de Chiapa (Mexic), dar, venind în Europa și protestând la
curtea regală din Madrid, el a sfârșit prin a fi tratat drept nebun...
Mutarea centrului de
greutate al comerțului european în Atlantic a dus la îmbogățirea țărilor
riverane, concomitent cu ruinarea comerțului pe Marea Neagră, mai ales după ce
aceasta devine un lac turcesc.
Dar iată o nostimă mostră
de relativitate spațio-geografică, care se datorează rotundului planetei.
Pentru englezi și francezi, iar pentru americani cu atât mai mult, românii sunt
orientali. Să nu uităm că mai avem de-a face cu un Orient Mijlociu, care –
firește – este la răsărit de România, și cu un Orient Îndepărtat (China,
Japonia) din capătul Asiei.
Deci, așa orientali precât
suntem, pentru turci sau iranieni apărem oleacă de occidentali, iar pentru
indieni sau chinezi suntem din plin occidentali. De altfel, unele ținuturi din
Oceanul Pacific, de exemplu, sunt într-atât de orientale, încât la limită pot
fi considerate...occidentale.
La un joc tot așa de
poznaș se pretează și timpul: După ora 24 (ora zero), putem spune fără a părea
câtuși de puțin ridicoli, că-i atât de târziu încât este extraordinar de
devreme! Dovada elasticității timpului ne este oferită atât de trecerea la ora
de vară, iar apoi la cea de iarnă, cât și de adaptarea organismului uman la
noul fus orar în urma deplasării fie spre Vest, fie spre Est. În ambele cazuri
se constată că timpul este imuabil doar în scurgerea sa ireversibilă dinspre
viitor înspre trecut, nu și în manifestările sale punctuale, respectiv
neesențiale.
Căci, deși oamenii au
devenit sclavii timpului, el este doar o convenție admisă de noi toți. Ba mai
mult. Timpul nu-i oferă omului nici o evidență sesizabilă, cu dreptate
spunându-se că nimeni dintre muritori nu poate contempla timpul din exterior și
nu poate exercita vreun control asupra acestui flux inefabil. Iar dacă tradiția
aristotelică susține că timpul este
inseparabil de mișcare, merită atunci să ne întrebăm: De fapt ce măsurăm
atunci când pretindem că măsurăm timpul?
Timpul, prin urmare, este
acea coordonată elastică pe care se mulează existența noastră și care se lasă
modelată de noi doar până la atingerea unui optim între timpul interior și cel
exterior, respectiv până la reglarea ceasornicului biologic al celulelor după
timpul astronomic.
Timpul și spațiul sunt
cele două categorii fizico-filosofice despre care știm că există (că doar
materia există și se mișcă în timp și spațiu) și pe care, până în clipa de
față, nici un gânditor nu a reușit să le explice, dacă nu complet și definitiv,
măcar mulțumitor: Sunt ele realități obiective, ori au doar o existență pur
subiectivă?
Iar atunci când opiniile
sunt împărțite, înseamnă că adevărul rămâne în continuare o taină
neliniștitoare, de a cărei dezlegare (încă) muritorii nu se arată vrednici...
*
Oamenii își târâie
destinele între paralelele lui Euclid, ce se întâlnesc doar la infinit, destine
modelate de un spațiu tridimensional și de un timp unidimensional și
ireversibil (Fugit irreparabile tempus,
spunea Vergiliu).
Funcție de temperament și
educație, purtăm povara timpului cu curaj sau nepăsare, cu bucuria
credinciosului sau cu disperarea ateului.
Oricare este condiția
omului, nimic nu-l împiedică să-și imagineze alte coordonate spațio-temporale
pentru actuala existență a sa și a materiei, respectiv – prin credință și
iubire – pentru cea viitoare.
Neîndoios că din atari
plăsmuiri s-au născut geometriile neeuclidiene, geometrii în care spațiile au n dimensiuni (n>3), paralelele se
intersectează fără a se sinchisi de infinit, iar triunghiurile se abat de la
regula de fier a celor 180º, căci suma unghiurilor într-un asemenea triunghi convex sau concav poate fi mai mare sau mai mică de 180°.
Nota1: Numesc triunghi convex acel triunghi ale cărui laturi au
curbura spre exterior și concav acel triunghi ale cărui laturi se curbează spre
interior. De aceea, suma unghiurilor din triunghiul convex este mai mare de
180º, pe când în cel concav este mai mică de 180°.
Cât privește timpul, se
știe că în afara de timpul solar (calendaristic), care a dat multă bătaie de
cap tuturor civilizațiilor (nu și mayașilor!), există și alte forme de timp:
timpul psihologic, timpul biologic (de care deja am amintit), timpul fictiv
(mânuit de scriitori), timpul sau timpii macrocosmosului, respectiv cei
specifici microcosmosului.
Dar noi, oamenii, ce putem
pricepe din măreția copleșitoare a Universului, cu toată bunăvoința
astronomilor și a teoriei relativității? Teoria relativității este valabilă
pentru viteze apropiate de viteza luminii (c=300.000 km/secundă). Dar peste
această viteză ce se întâmplă? Căci este de presupus că nu doar (încă)
nedovediții tahioni se pot deplasa cu
viteze mai mari decât viteza luminii, ci și alte forme ale materiei din
macrounivers și microunivers. În plus, teoria relativității mai susține că la
viteze apropiate de viteza luminii, spațiul se contractă și timpul se dilată,
adică apar fenomene subtile, imposibil de surprins și de explicat cu actualele
cunoștințe și cu actuala tehnologie.
Poate că o viteză egală cu
cea a luminii este nu doar pragul de schimbare a materiei accesibilă nouă în ceva
inaccesibil (antimaterie), ci și punctul limită la care spațiul se contractă
până la resorbția sa totală (golul sau neantul nu are nevoie de spațiu pentru a
găzdui inexistentul), iar timpul se dilată până ce redevine eternitate.
Este de presupus că antimateria
se poate deplasa cu orice viteză, chiar și cu viteza gândului, și că atunci
mișcarea ei se petrece într-un timp care curge în sens invers (dinspre trecut
înspre viitor) și într-un spațiu fără dimensiuni (spațiu inexistent), ori
într-un spațiu configurat, cu oricât de multe dimensiuni cuprinse în intervalul
[4, ∞).
Nota2:Trecerea de la materie la antimaterie și viceversa are loc la
scară cosmică doar prin voința Atoatefăcătorului. Acel Fiat lux! al creației primordiale a însemnat înfăptuirea simultană a două colosale procese:
a)Limitarea atotputerniciei neantului prin explicita formulare a vrerii de-a se naște existentul și ființa; b)Ieșirea
materiei din antimaterie și așezarea acesteia în sistemul spațiu-timp, sistem
prin care creatul dobândește „conștiința” superiorității sale în raport cu
necreatul și-și afirmă supunerea în fața autorității supreme.
Judecata de Apoi va
însemna procesul invers – trecerea de la materie la antimaterie, de la efemer
la etern, de la temporal la atemporal...
Cu toate instrumentele
ultraperformante pe care le utilizează, astronomii zilelor noastre încă n-au
izbutit să elimine nici una din tainele cu care ne împresoară Universul
nemărginit și cu toate astea uimitor de armonios și precis. Iar aceste taine
constituie tot atâtea întrebări sâcâitoare pentru om: Încotro „curge”
Universul, admis fiind faptul că acesta este într-o continuă mișcare (după unii
pulsatorie, după alții o interminabilă mișcare de rotație în interiorul unei
sfere)?; sau: Viața noastră este posibilă numai întrucât Pământul duce trena
Galaxiei și „aleargă” prin necuprins spre un țel în veci necunoscut omului?;
sau: Există viață și pe alte planete, ori omul este condamnat la izolare
cosmică pentru un timp imposibil de precizat?
În paranteză fie spus, dacă
admitem o formă a Universului, oricare ar fi ea, atunci trebuie să admitem
existența limitelor de întindere al acestei forme (de pildă, curbura extremă a
unui cosmos sferic), caz în care Universul nu mai poate fi considerat infinit
în spațiu, chiar dacă sfera, văzută ca și corp perfect de către antici, are
capacitatea intrinsecă de-a crea iluzia infinității...
Pentru a nu schimba
neînțelesul într-unul și mai dens, cred că, așa cum am spus mai sus, trebuie
imaginate alte coordonate spațio-temporale (alți timpi și alte spații), în care
mișcarea în general ascultă de alte legi. Căci în profunzimile nemăsurabile ale
macrocosmosului, până și raza de lumină se curbează în încercarea disperată
de-a străbate imensele spații siderale, dar cel mai adesea obosită, ea
sfârșește prin a fi absorbită de hăurile în veci flămânde de substanță...
Cât privește
microcosmosul, situat într-un alt registru al cunoașterii, capacitatea noastră
de pricepere se dovedește la fel de precară. În tentativa de-a descoperi
ultimele „cărămizi” ale materiei (cele mai mici particule), fizicienii au
pătruns cu acceleratoarele de particule tot mai adânc în intimitatea atomului,
astfel descoperind noi și noi particule, din ce în ce mai mărunte și tot mai
bizare în comportament: electroni, protoni, neutroni, mezoni, leptoni, barioni,
quarci etc.
Dar la acele ultime
„cărămizi” ale materiei încă n-au ajuns! Și poate că nici n-au cum să ajungă de
îndată ce la acest nivel au loc transformări continui din materie în energie și
viceversa...În schimb, toți cercetătorii sunt de acord că la nivel cuantic
trebuie admisă o altă logică – logica
dinamică a contradictoriului, dezvoltată de compatriotul nostru Ștefan
Lupașcu. Căci electronul nu este particulă sau undă, ci este și particulă și
undă!
Iar la nivel subcuantic
trebuie elaborate alte legi de manifestare a materiei, ca de pildă principiul de nedeterminare al lui
Heisenberg, fiindcă aici timpul și spațiul au alte conotații față de nivelul
fizic.
Poate că prin aceste
experiențe, deja s-a ajuns la pragul care separă materia (așa cum se
încăpățânează oamenii să o perceapă) de nematerie, respectiv de antimaterie:
câmpuri de foarte mare densitate, care pentru a exista real ori numai aparent,
nu mai au nevoie de suport material, ci doar de vrerea necuantificabilă de-a
fi.
Sau poate că în acest mod,
omul căutător are privilegiul să ajungă în vecinătatea acelui a fi primordial, situat dincolo de
hotarul timpului și al gândirii umane, și care, așa cum spuneam mai sus, sub
impulsul imperativului Fiat lux!, a fost
silit să participe la grandioasa lucrare divină...
Sigur, multe ar fi de spus
pe această temă. Dar spusele, oricât ar fi ele de inspirate, n-ar căpăta
greutatea certitudinii dobândită prin experiment, singurul zeu în fața căruia
se închină știința modernă și căruia admite să-i aducă nenumărate ofrande.
De aceea mă voi opri, nu
înainte de-a pune întrebarea: Totuși, ce înseamnă a ști?
Mi-ar fi imposibil să
răspund la această întrebare dacă m-aș lua doar după avânturile pragmatismului
și după tratatele științei moderne.
Așa că vrând-nevrând,
pentru a ieși cu fața curată din această cursă pe care singur mi-am întins-o,
voi apela la claritatea și seninătatea lui Confucius. În Analecte el spune: „Când știi să socotești că știi, când nu știi să
socotești că nu știi. Aceasta înseamnă cu adevărat a ști”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu