de prof. Ana şi Gelu Dragoş
Folclorul este o
enciclopedie poetică vie a vieţii populare care oglindeşte în forme multiple şi
variate sentimentele, gândurile şi năzuinţele populare cu preponderenţă ele de
la sat, în diferite etape de dezvoltare.
Din cele mai
vechi timpuri, chiar înainte de a şti slovele cărţilor, la coarnele plugului,
ţăranul român cânta, mergând cu căruţa cânta, fluiera. Uneori compuneau chiar
şi versuri, respectând cu stricteţe rima. Ţărănimea este adevărata păstrătoare
a valorilor etnice în care rezidă geniul naţional.
Din cele mai
vechi timpuri viaţa omului s-a desfăşurat în funcţie de ciclul solar, în
strânsă concordanţă cu cele patru momente astrale: echinocţiile şi solstiţiile.
Fiecare moment astronomic este marcat de sărbători şi activităţi specifice,
statornicite de-a lungul anilor.
Vechile datini
româneşti ne ajută în fiecare an să simţim şi să trăim atmosfera plină de
căldură şi veselie a Sărbătorilor de
iarnă.
La români, sărbătorile de iarnă, îndeosebi
cele de Crăciun sunt adevărate sărbători de suflet. Amintirile copilăriei ce ne
revin puternic în minte şi suflet, zăpezile bogate şi prevestitoare de rod
îmbelşugat, colindele şi clinchetele de clopoţei, mirosul proaspăt de brad, dar
şi de cozonaci, nerăbdarea aşteptării darurilor puse sub brad, toate creează în
sânul familiei o atmosfera de basm, linişte sufletească şi iubire.
Perioada Sărbătorilor de iarnă începe de la Sfântul Nicolae ,
sărbătorit de credincioşii ortodocşi pe 6 decembrie, şi se termină de
Bobotează, pe 6 ianuarie. Aşadar, o lună de zile plină în care tradiţia este la
loc de cinste.
Obiceiurile,
datinile şi tradiţiile populare au venit din veacuri trecute, cele mai multe
transmise prin viu grai, din generaţie în generaţie. De aceea, frumuseţea lor
trebuie cunoscută, simţită, preţuită şi de generaţiile noastre de elevi, iar
această sarcină revine într-o mare măsură, şcolii şi dascălilor. Sufletul
copilului aşteaptă să fie modelat, iar cei implicaţi în educaţie au obligaţia
de a transmite moştenirea pe care ne-au lăsat-o înaintaşii.
Din păcate sunt puţini cei care o cunosc,
români fiind, chiar şi la şcoală sunt puţine ore şi activităţi prin care elevii
iau cunoştinţă de aceste datini şi obiceiuri româneşti. Copiii sunt cele mai
sensibile fiinţe, dornice să înveţe, să înţeleagă, să simtă. Vârsta lor fragedă
nu constituie un impediment în abordarea acestei teme, ci, dimpotrivă, un
avantaj căci vom lucra cu nişte minţi şi suflete „nepoluate” încă de alţi
factori. Cu multă pricepere, dar mai ales pasiune, putem inocula copiilor
dragostea şi respectul pentru tradiţiile, obiceiurile de iarnă. Crăciunul este sărbătoarea sfântă a
Naşterii Domnului, timp al bucuriilor, al păcii şi al liniştii sufleteşti. Este
o perioadă în care primim şi dăruim multă iubire şi căldură sufletească pentru
şi la Naşterea
Pruncului Isus.
Sfintele sărbători aduc cu ele un repertoriu
neasemuit de bogat în datini şi credinţe, în realizări artistice, muzicale,
coregrafice şi nu numai. Colindele, urările de belşug şi recoltă bogată sunt
doar câteva din manifestările folclorice care fac din sărbătorile de iarnă
unele din cele mai spectaculoase manifestări spirituale ale poporului nostru.
În această perioadă, copiii, care ţin locul păstorilor şi magilor, cetele de
colindători sfidează intemperiile vremii din dragoste pentru misiunea
încredinţată lor pentru a duce, mai departe, această misiune din generaţie în
generaţie.
Datinile şi
obiceiurile par să realizeze o misterioasă legătură între cer şi pământ. Iarna,
de sărbători, oamenii au un adânc
sentiment de bucurie pe tot globul şi
par a circula liber dintr-un univers în
altul. Perpetuate de-a lungul secolelor tradiţiile şi obiceiurile ni se
înfăţişează într-o frumuseţe aparte ce simţi că „te inspiră”.
În zona comunei Mireşu Mare, respectiv în
satul Lucăceşti, sărbătorile de iarnă au adunat un repertoriu folcloric foarte
bogat, cuprinzând colindele de Crăciun, urările de belşug, de recoltă bogată,
Pluguşorul de Anul Nou, jocurile cu măşti (capra), cântecele de stea şi teatrul
popular „Viflaimul”.
Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin
obiceiul copiilor de a merge cu colindul şi cu Steaua, pentru a vesti Naşterea
Mântuitorului. Colindele sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului şi
Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimea istoriei poporului român.
Bunicii şi
părinţii ne povestesc că obiceiurile de pe vremea lor erau mai frumoase,
adevărate, cele actuale parcă sunt practicate la repezeală, doar pentru bani;
atunci cinstirea colindătorilor nu se făcea cu bani, ci cu coci copţi pe vatra
cuptorului, uneori din făină de grâu neagră măcinat la morile de pe Someş a lui
Lorinţu’ Todorii, Văsălica lui Iacob, Ionu Valerii şi Nuţucu. Bucuria copiilor
care umblau cu traista de când se însera până terminau de colindat tot satul,
era să aducă acasă cât mai mulţi coci.
Evocând momentul când, la Naşterea lui Isus, s-a
ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii,
copiii - câte trei, ca cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul
"Steaua sus răsare...", purtând cu ei o stea, confecţionată de
meşterii dulgheri locali, cu un suport care se extindea şi permitea înălţarea
stelei în casa celui colindat. Gătitul stelei revenea părinţilor, în special
mamei sau bunicii, care o „înstruţau” cât mai frumos posibil, cu ruji din
hârtie creponată iar în mijlocul ei se punea o fotografie cu naşterea Pruncului
Isus în iesle. Colinda băieţilor cu steaua începe de pe treptele casei,
continuă şi înăuntru, iar apoi urmează o scurtă poezie, numită „Răspunsul
stelei”:
„Iată Irod
împărat,
Grea oaste a
ridicat,
Mulţi coconi mici
a tăiat.
De la doi ani mai
în jos
Ca să-l taie pe
Hristos.
De la doi ani mai
în sus,
Ca să-l taie pe
Isus.
Pe Isus nu l-a
tăiat,
Dumnezeu l-a
apărat.
Iată şi steaua
noastră străluceşte
Dinspre răsărit
vesteşte!
Om bun, să te
veseleşti
De vestea ce o
primeşti.
Iar Crăciunul să
vă fie
La mulţi ani, cu
bucurie!
La mulţi ani,
s-aveţi folos
De naşterea lui
Cristos!
Hristos în
mijlocul Nost!”
Gazda răspunde,
bucuroasă: „Este şi va fi!”. Colindătorii sunt răsplătiţi cu leuţi, coci, mere,
nuci, dulciuri (mai nou) şi părăsesc casa spunând „Lăsăm pe Dumnezeu cu
dumneavoastră!”, gazda urându-le „Să creşteţi mari, s-aveţi noroc!”.
La miezul nopţii încep colindatul feciorii
satului. Aceştia pornesc de la casa unei fete, unde tot postul s-au adunat
sâmbăta şi duminica seara şi colindau şi făceau un fel de repetiţie şi
stabileau traseul pe care-l vor urma în seara de Crăciun, loc pe care îl numeau
„şezătoare”. Primul colindat este preotul satului, apoi merg pe la toate
fetele, care „aşteaptă feciori”, adică cele de la vârsta de 15 ani până la cele
de 30 de ani nemăritate. Fetele aşteptau feciorii cu prăjituri sau cozonaci
făcute de ele, horincă şi vin. Aceştia intrau toţi odată în casa fetei
colindate, se aşezau pe scaunele pregătite din timp, iar „după masă” se aşeza
feciorul care „umbla” sau aspira să peţească fata respectivă. Acesta avea o
sarcină grea, să „răspundă colacul” fetei pe care o plăcea.
Pe fiecare masă
unde erau fete de măritat era un „colac”, o pâine împletită în care se înfigeau
crenguţe de băniţă (verdeaţă). Feciorul care „răspundea colacul”, cu ajutorul
unui cuţitaş pregătea o bucată de colac tăiată triunghiular (reprezenta Sfânta
Treime), în timp ce spunea „Răspunsul colacului”:
„Staţi fraţi şi
m-ascultaţi
Şi cuvântu-n samă
mi-l luaţi!
Că de când
umblând colindând,
Gazda bine s-o
fost gătind,
Cu mese-ntinse,
cu lumini aprinse
Şi cu scaune
roată pe lângă dânsa.
Iar pe dânsa un
colac frumos
Din pieliţa
Domnului Isus Hristos.
Noi când vedem
colacu-acesta
Nu ne-ntrecem,
Că nu-i stog cu
partă cu tăt.
Că şi stog de-ar
fi,
Turmele şi paiele
nu-s aici.
Avură jupânul
gazdă ce avură,
Avură opt junci,
La coarne lungi,
La buză auriţi
La picioare potcoviţi.
Merseră cu ei în
Câmpul Ierusalimului
Arară cât arară,
Brazdă neagră
răsturnară
Şi grâu roşu
revărsară.
Ploaia tropotea,
Soarele lucea,
La jupânul gazdă
tare bine îi părea.
Când am fost mai
mititel
Eram harnic
plugărel,
M-am dus şi io cu
Ionu’ lui Aurelu lui Dragoş
Colo în Suhărăt,
El o zis să trag
de cârceie
Şi io am tras de
heiteie,
Şi tot am tras,
şi-am tras
Şi uitaţi-vă cu
ce-am rămas!
( Ridică şi arată colacul de pe masă. Ceilalţi
feciori răspund: „N-ai rămas cu rău! )
Cine mi-a ştii
mulţămi,
Tri şi patru-a
dobândi,
Iar cine nu mi-a
ştii
A lăsa
horinca-aici
Şi a bea-o cine-a
ştii!”
Vine acum rândul fetei să mulţumească
feciorului care i-a „răspuns colacul”:
„Io cu drag v-aş
mulţămi,
Dar mă tem că nu
oi ştii.
Mulţumească-vă
puiul cucului
Din vârvuţul
nucului.
Tot cântă şi
ciripeşte
Şi frumos vă
mulţămeşte.
Cu-n struţuţ de
busuioc,
Să aveţi feciori
noroc”
Cu-n struţuţ de
nintă creaţă
Să aveţi noroc în
viaţă!
Hristos în
mijlocul nost!”
Într-un glas se răspunde: „Este şi va fi!”,
după care feciorii colindă şi alte colinzi: „Ce vedere minunată”, „Acolo sus pe
vremea ceea”, „La nunta din Gana Galilei”, precum şi cântece de veselie:
„Şi-acum frate, hai să bem!”. Plecarea este anunţată de versul unui cântec :
„De la masă ne sculăm…”.
Colindatul pe la fete se întinde până în
zori, depinde de numărul fetelor care aşteptau feciori, iar la ora zece se
întâlneau la biserică, la slujbă, după care fac grupuri cu care merg din nou la
colindat, de data aceasta împreună fete şi băieţi. Ne amintim că într-un an cu
zăpadă din abundenţă, când eram deja la liceu, ne-am întâlnit cu Dănuţ
Cristian, Maria V.L. Cristian, Gheorghe Leş, Onorica Cristian, Marius Cristian,
Claudia Bonte şi Marcel Crişan. Am colindat, am spus snoave, ne-am vizitat unii
pe alţii! Ce vremuri!
Bucuria
Crăciunului o poţi simţi doar o dată pe an. Fără să cugetăm şi să răstălmăcim
sensul cuvântului Crăciun, fiecăruia dintre noi i se implementează acel zâmbet
natural, ce descrie imensitatea bucuriei lăuntrice pe care o reflectă
sărbătoarea.
O sărbătoare a
sărbătorilor, ce ne adună pe toţi, de la mic la mare spre această rază de
speranţă a traiului în sânul propriei familii sau a familiei satului unde ne-am
născut. De suntem singuri, cum poate mulţi dintre noi avem sentimentul, uneori,
aceste momente de iarnă în sărbătoare, aduc beteala pomului în jurul gândurilor
noastre, atârnând atât de multă bunăstare precum zăpada pe coroana copacilor,
sufletele noastre se înalţă spre o altă dimensiune spirituală ce comunică mai
uşor cu Dumnezeu.
Aho! Aho! Copii
şi fraţi,
Staţi puţin şi nu
mânaţi
Şi cuvântu-mi
ascultaţi:
Astăzi anul
se-nnoieşte,
Pluguşorul se
porneşte,
Pluguşor fără de
boi,
Pluguşor mânat de
noi,
Şi începe a ura
Pe la case a
colinda.
Ia mânaţi, măi”
Şi sunaţi din
zurgălăi!
Iarna-i grea,
omătu-i mare,
Semne bune anul
are,
Semne bune de
belşug
Pentru brazda de
sub plug.
Ia mânaţi, măi,
măi!
Şi sunaţi din
zurgălăi!
De urat am mai
ura,
Dar mă tem c-om
însera,
Şi noi suntem
mititei
Ne mănâncă câinii
răi,
Ia mânaţi, măi,
măi!
Şi sunaţi din
zurgălăi!
Iar la anul când
venim
Mai frumoşi să vă
găsim,
Să-nfloriţi ca
merii,
Ca perii în
mijlocul verii.
Ia mânaţi, măi,
măi!
Şi sunaţi din
zurgălăi!
Şi cu-n struţ de
busuioc
Să aivă gazda
noroc,
Şi cu-n struţ de
nintă creaţă
Să aivă gazda
viaţă!
Ia mânaţi, măi,
măi!
Şi sunaţi din
zurgălăi!
Ziua de Anul Nou
sau Sfântul Vasile este un nou prilej de a răsuna colindele prin tot satul,
continuând să fie colindaţi cei care nu au fost colindaţi de Crăciun.
„Chiraleisa, grâu
de primăvară,
Şi-n pod şi-n
cămară
Şi-n stoguri
pe-afară!”
iar gazdele le
aruncau nuci sau îi răsplăteau cu cozonaci.
Sărbătorile de
iarnă nu constau în a sta în faţa televizorului şi a ne deschide cadourile
către cei dragi, cât a ne deschide inima către ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu