Fiind
o activitate conștientă (la drept vorbind însăși chintesența conștienței umane,
căci ei i se datorează împlinirea și bucuria de-a trăi cu rost), firește că
munca este inseparabilă de sensul existențial impus de către Atotputernic
omului postadamic: „(...) blestemat este acuma pământul din pricina ta. Cu
multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale” (Genesa 3/17).
Vasăzică
o neîncetată suferință de la nașterea și până la moartea fiecărui om (suferința,
marea descoperire a lui Buddha, dimpreună cu căile ce trebuie urmate pentru
eliminarea ei), doar rar și pentru scurt timp întreruptă de acele satisfacții,
pe care ne-am obișnuit să le închidem în vagul concept de fericire. Dar, deși
fericirea nu-i decât un ideal pentru pământenii visători și căutători,
respectiv o cruntă amăgire pentru apucătorii condamnați la neîmplinire, totuși,
o omenire lipsită de visuri și iluzii ar fi un nonsens absolut...
Firește,
după cum în decursul istoriei lor pământenii s-au împărțit în stăpâni și
sclavi, adică în oameni văzuți ca scop în sine (privilegiații) și oameni tratați
ca mijloc (truditorii), tot astfel munca a fost privită în două chipuri
diametral opuse: ca singurul mijloc de existență impus maselor oprimate de
către sforarii (la noi ciocoii porecliți băieții deștepți) care știu prea bine
că „Cine muncește n-are timp să facă bani”, așa că acționează în consecință; ca
blestemul din care, este de părere Emil Cioran, omul stăpân doar pe capacitatea
lui de efort fizic și/sau intelectual, a făcut o voluptate, cu convingerea
transmisă din generație în generație de către Fr. Engels că „munca l-a creat pe
om” și de către aproape toată suflarea că munca înnobilează.
Opinia
lui Cioran în această preadelicată chestiune este atât de diferită, încât negreșit
că merită să fie cât mai des menționată, pentru că numai astfel ea poate fi înțeleasă
de fiecare după puteri și apoi pusă în practică după împrejurări: „Munca susținută
și neîncetată tâmpește, trivializează și impersonalizează”; „Munca adevărată,
care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de
exteriorizare, de ieșire din centrul ființei”; „Munca în exces dezumanizează,
de aceea e imperativ să vedem munca cel mult ca pe un rău necesar, ce trebuie
evitat sau scurtat ori de câte ori avem ocazia, dacă vrem să ne păstrăm
integritatea fizică și sănătatea mintală”.
Așadar,
profundul și incomodul nostru compatriot trage semnalul de alarmă în legătură
cu dezumanizarea generată de munca în exces, fie că ea se datorează lăcomiei
individului de-a avea din ce în ce mai multe comori pe care „le mănâncă
moliile” și „le fură hoții”, fie că este impusă de binomul nepăsarea
legiuitorilor - rapacitatea patronilor.
De
unde, aflăm din documentele istorice, interesul și dorința înțelepților lumii
de-a reglementa raporturile dintre cârmuitori și supuși, potrivit anticei spuse
că a guverna se cheamă a rectifica. Iată-l, de pildă, pe chinezul Meng Zi
(Mencius), unul dintre cei mai valoroși
discipoli ai lui Confucius, care cu aproape două mii cinci sute de ani în urmă
se arăta atât de preocupat de soarta poporului său, încât n-a ezitat să afirme:
„Poporul este cel mai important într-un stat; zeii Pământului și ai Recoltei
sunt secundari; suveranul este cel mai puțin important”, fapt pentru care,
convins că natura omului este esențialmente bună, el propune principilor ca
bază a guvernării Omenia superioară (în
chineză Ren, virtutea prin excelență la Confucius ). Totodată,
socotind că-i nedrept ca un principe să le ceară supușilor ținuți în mizerie o
anumită ținută morală, Meng Zi reușește, ne spune Max Kaltenmark în Filozofia chineză (Editura Humanitas,
1995), ca prin senzaționalele lui opinii să insufle confucianismului „germenii
democrației”: afirmă cu curaj întâietatea poporului (identifică glasul acestuia
cu voința Cerului!) și susține sus și tare că „uciderea unui tiran nu constituie
un regicid”, ba chiar propune un proiect de umanizare a sistemului funciar de
la acea vreme – organizarea rațională a familiilor țărănești și desființarea șerbiei
prin împărțirea pământului.
Tot
așa, în tratatul Destinul omenirii,
gânditorul român P.P.Negulescu prezintă îngrijorarea învățaților europeni din
perioada interbelică vizavi de „uniformizarea, depersonalizarea și mecanizarea
omenirii”, proces în desfășurare prin care „omul nu mai este decât o anexă a mașinii;
mai mult încă, devine el însuși o mașină, sau și mai puțin, o mică piesă
dintr-un vast mecanism”...
Astăzi,
prin continua perfecționare a exploatării intensive, depersonalizarea a făcut
din lucrător un desăvârșit robot jovial.
Dar și mai grav este ca oamenii, sau, mă rog, grosul acestora, să n-aibă locuri
de muncă. Pentru că atunci nu numai că ei dau uitării această elementară obligație
umană și socială (ajung să se bizuie în exclusivitate pe ajutorul social), dar
– în absența celor mai pricăjite forme de subzistență – pun cu nădejde umărul
pentru ridicarea dezumanizării la cotele înfricoșătoarei bestializări de tip
infracțional.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
17 aug. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu