A nu avea un pământ în care să simţi că ai rădăcinile reprezintă o degenerare

Un gard îmi delimitează casa de restul lumii, e o delimitare voită pe care-o fac între teritoriul meu şi restul lumii, între lumea mea şi lumea celorlalţi. Indiferent că e un gard de beton de cinci metri înălţime sau un simplu gard viu, rolul său este acelaşi: de a delimita. Odată intrat în curtea mea ştii că trebuie să te supui regulilor mele, că trebuie să respecţi fiecare fir de iarbă de-acolo. De altfel, de fiecare dată când intri într-o curte străină simţi un sentiment ciudat, o sfială, un impuls care-ţi spune că te afli pe un teritoriu diferit, cu alte reguli pe care trebuie să ai grijă să le respecţi. E un sentiment normal.

Lărgind obiectivul, e simplu să constatăm că ceea ce reprezintă curtea pentru omul obişnuit este graniţa ţării pentru popor. O graniţă nu este ceva arbitrar! Este o delimitare naturală. Aşa cum gardul casei mele face diferenţa dintre ordinea din interior şi haosul exterior, la fel graniţa unei ţări face delimitarea dintre două culturi diferite. Indiferent dacă graniţa este trasată sau nu, dacă este păzită sau nu, ea există. Chiar şi atunci când se doreşte a fi ştearsă.

Un exemplu relevant este cel al graniţelor artificial „şterse” din UE. Ca exemplu am putea găsi graniţa dintre Germania şi Franţa sau, şi mai relevant, cea dintre Austria şi Germania. Chiar dacă le depăşeşti fără nicio greutate, chiar dacă treci în viteză pe-autostradă, graniţele tot există. Şi, culmea, cu cât sunt mai ascunse, cu atât ne stârnesc dorinţa de a le repera mai exact.

Nu ştiu dacă aţi avut experienţa asta, dar eu sunt conştient de fiecare dată când trec din Austria în Germania, din Germania în Franţa, Elveţia, Olanda, s.a.m.d. Chiar şi-atunci când trec din Italia în San Marino simt că se schimbă ceva, că am de-a face cu un alt peisaj, cu o altă lume, cu alte reguli.

Acesta este modul normal de a trăi, de a percepe lumea. Diversitatea înseamnă capacitatea de a percepe graniţele, diferenţele culturale, de a admira şi de a te mira. Însă, mai mult decât atât, diversitatea însemnă inclusiv capacitatea de a te întoarce acasă, adică acolo unde ceilalţi trăiesc după aceleaşi reguli în care te-ai născut, care-ţi sunt naturale, care simţi că te apără şi pe care eşti în măsură să le aperi indiferent de consecinţă. Diversitatea înseamnă că ai o acasă, un refugiu, un teritoriu clar delimitat în interiorul căruia să te simţi apărat. Aşa e natural, aşa e de când lumea.

Ceea ce introduce în mod pervers ideologia neoliberală este ideea seacă şi păguboasă că diversitatea înseamnă libertatea oricui de a-ţi împroşca teritoriul, zona intimă, cu regulile lui. Dacă obiceiul unuia e să umble în fundul gol în văzul altora ca el, eu trebuie să accept ca el să poată face acest lucru inclusiv în curtea mea. E un model deformat, păgubos şi distructiv.

Când vorbesc despre libera circulaţie, globaliştii susţin că aceasta înseamnă nu doar un acces mai facil între teritorii, ci şi stabilirea unui set de legi care trebuie să fie acceptate obligatoriu de toţi pentru a permite unei minorităţi călătoare să se simtă identic oriunde în lume. Dacă minoritarul respectiv obişnuieşte să nu se spele puţind ca un hoit, să-şi facă nevoile în public şi să urle ca un descreierat, eu ar trebui să mă simt fericit că a ales curtea mea ca bastion al tranziţiei sale perpetue. Pe scurt, cam aşa s-ar traduce întreaga ideologie neoliberal-globalistă articulată de toţi analfabeţii şi corifeii „nou-societăţii”.

Ceea ce trebuie să înţeleagă omul obişnuit este că graniţele şi limitele fac parte din normalitate. A contesta dreptul individului de a trasa o graniţă între el şi restul celorlalţi, a contesta dreptul unei comunităţi de a împărtăşi un set comun de reguli, la fel cum a contesta unui popor dreptul la a-şi trasa graniţele şi propriile reguli, ţine de instituirea unei terori a anormalităţii. A nu avea un pământ în care să simţi că ai rădăcinile reprezintă o degenerare. De-aceea cei care susţin teoriile abracadabrante ale globalismului sunt degeneraţi şi de-aceea globalismul ajunge, în final, la impunerea brutală a anormalităţii, a presiunii minorităţilor de orice fel asupra unei majorităţi din ce în ce mai timorate. Scopul neoliberal-globalistului este transformarea tuturor într-o copie a sa: un degenerat plutind într-o mare de idealuri false şi sperând că, la un moment-dat, după ce va fi schimbat faţa pământului, îşi va găsi liniştea. Însă, fără rădăcini, fără graniţe şi fără să ştii de unde vii n-ai nici suport, nici orientare şi nici direcţie. Fără acestea, în realitate, n-ai nimic. Iar când descoperi adevărul, dacă-l descoperi, e deja prea târziu!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Dan Diaconu