Anul 2018 este un an important pentru istoria poporului nostru, având în vedere că se vor împlini 100 de ani de la reunificarea vechilor provincii istorice în România, la 1 Decembrie 1918.
Un gest deosebit din partea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, a preşedintelui Comisiei de Canonizare, prof. univ. dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, precum şi a Sfântului Sinod ar fi să aprobe canonizarea marelui Voievod întregitor de neam şi ţară la 1600, conform unor propuneri de acum câțiva ani.
Mihai Viteazu a fost decapitat pe 9 august 1601 în tabăra de la Câmpia Turzii, la comanda împăratului Rudolf al II-lea. Capul a fost luat de un credincios de-al său, conform unei însemnări a lui Radu Mihnea, domn al Ţării Româneşti. Trupul său a rămas timp de trei zile pe câmpul de bătălie, unde a fost batjocorit şi de oameni şi de câini, după care a fost îngropat. Ulterior, trupul a fost dus la Biserica Mitropolitană de la Alba Iulia, unde a rămas pentru o perioadă de timp. Se ştie că osemintele Voievodului au dispărut de acolo înainte de desfiinţarea Mitropoliei Ardealului şi transformarea lăcaşului în biserică catolică (1701).
Raportul de medicină legală şi măsurătorile antopometrice confirmă autenticitatea osemintelor care au fost descoperite la Mănăstirea Plăviceni din judeţul Teleorman, iar în 2016 a avut loc o slujbă de cinstire a memoriei marelui Voievod.
Revenirea şi rediscutarea periodică a unor aspecte din istoria naţională este, după opinia istoricului Tudor Nedelcea, mai mult decât necesară. Interesul pentru istorie, ca proces viu al trecerii unui popor prin timp, este justificat pe deplin, căci pentru prefigurarea viitorului este necesară reconsiderarea unor puncte de vedere şi o nouă manieră de tratare a trecutului.
Unul dintre cele mai importante capitole ale istoriei naţionale îl ocupă Mihai Viteazul, un geniu al epocii sale, cel mai tragic personaj din istorie, după Constantin Brâncoveanu.
Mihai Viteazul este unul dintre cei mai cunoscuți români din lume, deschizând drumul în universalitate lui Constantin Brâncuşi. Nu voi obosi niciodată să reamintesc că este oltean get-beget, drept dovadă fiind genealogia Domniei sale, ca şi câteva dintre funcţiile ocupate în Oltenia: bănişor de Mehedinţi (cu sediul la Strehaia, în 1588, de unde şi denumirea “Lunca Banului”), mare stolnic (în 1588), mare postelnic (1591), mare agă (în 1592), mare ban al Craiovei (în 1593, cu sediul în actuala Casă a Băniei) şi domn al Ţării Româneşti (octombrie 1593 – 8 august 1601).
S-a scris enorm despre geniul său militar, însă s-a vorbit mai puţin despre rolul domnitorului în cultura română. Unul dintre cărturarii contemporani care a avut curajul să abordeze şi această latură este neobositul profesor Tudor Nedelcea (director al Fundaţiei “Scrisul Românesc” şi cercetător al Institutului de Cercetări Socio-Umane “C. S. Nicolăescu – Plopşor”), care consideră că, în privinţa valorificării culturii în epoca lui Mihai Viteazul, istoricii culturii şi ai literaturii române nu şi-au spus pe deplin cuvântul.
În sprijinul său a venit și Eugen Simion (ex-preşedinte al Academiei Române), care îl compară pe Mihai Viteazul cu eroii greci ai “Iliadei” şi “Odiseii”, cu menţiunea că domnitorul român, spre deosebire de eroii lui Homer, nu e mândru de jafuri, de cruzimi, cunoaşte sentimentul milei şi e conştient de destinul neamului său.
Marin Sorescu (pe care Tudor Nedelcea l-a secondat la conducerea Editurii “Scrisul Românesc”) scrie că Mihai Viteazul “este un principiu de funcţionare a poporului român. Peste tot, în scrierile sale, este conştient de pericolele care îl pândesc, de faptul că este în centrul unui viespar de intrigi şi trădări…”
Scriitorul Tudor Nedelcea nu se sfieşte să propună chiar canonizarea lui Mihai Viteazul, aducând ca argument demersul regretatului mitropolit-cărturar Nestor Vornicescu: “Mitropolitului-cărturar Nestor Vornicescu, ex-preşedinte al Comisiei Sfântului Sinod de Sanctificare, i s-a înmânat de către Societatea de Ştiinţe Istorice, filiala Oltenia, o cerere de studiere a posibilităţii de sanctificare a lui Mihai Viteazul. Ultimii ani din viaţă, regretatul Mitropolit i-a consacrat acestei solicitări, însă timpul, din păcate, n-a mai avut răbdare nici cu Mihai Viteazul, nici cu Nestor Vornicescu, pentru că Nestor a trecut la cele veşnice, iar propunerea de canonizare n-a mai putut fi discutată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Am scris, la vremea aceea, un articol, “Cui i-e frică de Mihai Viteazul?” , ca răspuns al atitudinii unora, nu puţini la număr, care nu agreează idealul permanent al unităţii naţionale depline, unificarea neamului românesc sub semnul aceleiaşi idei şi zodii româneşti, aceleiaşi limbi, credinţe, aceluiaşi spaţiu mioritic, în care tăcerile eterne înving vicisitudinile sorţii şi moartea. După părerea mea, o rediscutare “cu inimă caldă şi inimă foarte rece, cum ar zice Mihai Eminescu, a necesităţii şi posibilităţii canonizării lui Mihai Vodă Viteazul este, oricând, binevenită”.
„Sunt președintele comisiei sinodale liturgice, didactice și de canonizare a sfinților. Noi avem personalități care au trăit asemenea nouă și noi, studiindu-le viața, suntem obligați să-i trecem în canonul sfinților. A început de o lună de zile o comisie specială Mitropoliei Ardealului care va cerceta toată viața și activitatea părintelui și mai ales consecințele acestei pietăți. Nu Biserica provoacă produce declanșează procesul, ci poporul. Comisia va studia pentru canonizare, dar se poate ajunge la canonizare sau nu. Comisia a studiat și viața lui Mihai Viteazul și a ajuns la concluzia că nu poate fi canonizat. Dar nu înseamnă că Dumnezeu diminuează starea de fericire a lui Mihai Viteazul sau a altuia care nu va fi canonizat”, a spus în 2016 ÎPS Laurențiu Streza, potrivit Turnul Sfatului.
Din informațiile noastre s-a redeschis discuția în cadrul clerului și ierarhilor BOR în vederea canonizării lui Mihai Viteazul anul viitor, cu ocazia Centenarului Marii Uniri 1918 – 2018.
NapocaNews, Foto: Filmul ”Mihai Viteazul”, 1970
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu