Despre ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC actual

Într-una din universităţile patriei, la două secţii similare ale unui departament (la care predau aceiaşi oameni /aproape/ aceleaşi materii) erau – în total – vreo 40 şi ceva de studenţi. Evident, ne referim la cei înscrişi; promovaţi până în anul III să fie – din nou, împreună – cam 30. La ore veneau între 10 şi 15. Ei bine, la licenţa din iulie s-au prezentat 4 (patru), de la ambele secţii, cumulate. 4 din 40 adică 10 % sau poate mai puţin, dacă ne uităm câţi erau înscrişi peste cei 40 de referinţă. De ce n-au mai venit şi alţii? Dintr-un motiv simplu: nu sunt în stare să scrie 50 de pagini pe o temă definită. Onest vorbind, cei mai mulţi dintre cei ce nu s-au prezentat la licenţă nu sunt capabili să scrie două pagini despre un subiect precizat (din materia de curs sau din bibliografie).

Veţi întreba: cum se poate sa ajungă studenţi – ba încă în anul terminal – oameni care nu pot însăila câteva pagini inteligibile pe un anumit subiect? Răspunsul e deopotrivă simplu şi complicat. Simplu, dat fiind că e limpede că fiecare nivel al studiilor şcolare îi pasează următorului problemele pe care nu le-a putut rezolva. Actul predării a ajuns – după două decenii de reforme fără noimă şi de pervertire pseudo-pedagogică – ceva mecanic, în care nimeni (nici dascăli, nici elevi) nu e dispus să investească mai mult decât “trebuie” Cel mai adesea, de fapt, e mai puţin de atât, căci responsabilitatea profesorilor este exclusiv faţă de eşaloanele superioare (comisii, inspectorate, minister) cărora “trebuie să le raporteze” “rezultate”. În contextul declinului demografic, al slabei finanţări a educaţiei, a deprofesionalizării cadrelor didactice şi al formalizării (până la absurd a) conţinutului materiilor, e limpede că nu se poate obţine nici un fel de performanţă. Ca atare, ea e inventată în fel şi chip, pentru a truca statisticile oficiale. Astfel, simplul fapt că elevii mai sunt prezenţi în catalog e o realizare: ei sunt promovaţi an de an – chiar dacă numărul absenţelor depăşeşte cotele de exmatricualare – pentru ca şcoala să-şi păstreze catedrele, normele şi oamenii (iar dintre aceştia, unii să-şi păstreze funcţiile). Copiii ce se duc la concursuri plătite de părinţi, unde li se dau tuturor diplome de participare sau doar participă la olimpiade (fără a fi premiați) sunt trecuţi ca “olimpici”. Nota de trecere e universală – eu unul n-am auzit de şcoli în care să se lase, astăzi, repetenţi – şi, în multe cazuri, notarea începe de la 7 în sus, indiferent de cunoştinţele celui examinat. Elevii sunt, în marea lor majoritate, dezinteresaţi de şcoală şi, încă de pe clasele primare, mulţi nu mai pot urmări ceea ce se face la tablă. Ca atare se fac că fac ceva, copiază masiv de pe internet (oricum, nimeni nu le citeşte “referatele”), îşi copiază temele în pauză şi, de la o anumită vârstă, se eclipsează prin baruri. Copiatul e pentru ei mult mai firec decât învățarea și mulți se miră dacă li se obiectează atunci când sunt prinși. Cunoaşterea dispensată de şcoală nu le spune nimic şi dacă învaţă mecanic, o fac strict pentru nota care le serveşte la admiterea pe locurile fără taxă în universităţi, sau la dosarele de candidatură pentru burse. Pe scurt, şcoala e un loc al ipocriziei generalizate: profesorii se fac că predau (lucruri care pe mulţi nu-i /mai/ interesează), elevii se fac că vin şi, eventual (mai) învaţă, doar ca să nu aibă probleme cu părinţii şi să-şi poată vedea liniştiţi de ale lor. Toţi ştim că e aşa, şi toţi ne facem că nu vedem. Dintr-un motiv foarte simplu pentru că atunci când ne întrebăm: oare dacă am spune lucrurile acestea, ce s-ar întâmpla?, cunoaştem răspunsul: nimic. Există un lucru de care românul se teme mai tare decât de impostură: anarhia. Dacă am recunoaşte că felul în care se predă nu e cel bun, că mai toate conţinuturile sunt nepotrivite, că noi înşine nu mai urmărim ce se întâmplă în domeniul nostru, că suntem prea prinşi cu nevoile şi cu copiii noştri ca să mai avem timp şi pentru copiii altora, că singurul nostru orizont e salariul şi pensia amărâtă ce decurge din el, ar ieşi o babilonie generală. Fiecare l-ar acuza pe celălalt că a fost mai ipocrit decât el, că a profitat – prin funcţii sau prin meditaţii – de degenerescenţa sitemului şi că e omul lui X sau Y. Ar apărea, inevitabil, revoluţionarii, care ar cere abrogarea regulilor şi regulamentelor, fraternizarea cu elevii, abandonarea notării etc. Mulţi ar face-o până s-ar vedea directori (sau rectori), apoi ar redeveni ceva mai clasici. (Aşa a fost dintotdeauna mersul lumii.) Pe de altă parte, în ciuda a ceea ce pare, ministerul (cu toate comisiile lui) şi inspectoratele au încă mijloace de-ai ţine pe oameni sub control: de la distribuirea posturilor (cu jocul dintre suplinitori şi titulari), la punctaje, apoi la cooptarea celor “cooperanţi” în diverse comitete şi comiţii. În fine – şi acesta e un lucru normal din punct de vedere uman – nimeni nu îndrăzneşte să spună primul că ceva nu merge, dat fiind că, imediat, toţi ceilalţi (cu cât mai mici în funcţie, cu atât mai vocali) se vor coaliza împotriva lui şi-l vor arăta cu degetul ca fiind cel din cauza căruia nu merg lucrurile. O ştim dintotdeauna: singura “critică constructivă” e cea încurajată “de sus”; orice altceva e “prejudiciu adus imaginii instituţiei” şi “demnităţii profesiei”. Aşadar, cauza pentru elevi incapabili să scrie două pagini – şi la fel de incapabili să citească altceva decât tweet-uri şi subtitrări de seriale – ajung până la licenţă de frica dascălilor lor: aceştia nu le dau note după merit pentru că acestea ar arăta cât de slabă e pregătirea lor (şi a elevilor, şi a profesorilor), ar afecta “performanţele şcolii” şi i-ar ridica pe părinţi împotriva lor; nu-i cad tot pentru a nu pune şcoala într-o lumină proastă şi pentru că nimeni nu ştie ce e de făcut cu cei care sunt incapabili să urmeze o şcoală. Oamenii se tem că dacă numesc lucrurile aşa cum ar trebui (în primul rând printr-o notare corectă), se va lăsa cu sancţiuni colective şi tăieri (de sporuri şi salarii). În fine, din învăţământ nu se moare, copiii au şi ei părinţi, mai sunt şi alte cicluri de studii şi până la urmă “piaţa va decide”, astfel că profesorii se pot spăla pe mâini şi rămân cu conştiinţa netulburată atunci când îi împing mai departe pe cei care au rămas, de fapt, în afara şcolii. Elevii pleacă, cu tot cu problemele lor, şi lumea e mulţumită: în ultimă instanţă că nu s-a întâmplat nimic şi salariul vine la fiecare jumătate a lunii.

Care e efectul direct al acestei stări de lucruri? Unul extrem de nociv pentru noi toţi: faptul că nu mai ştim care e media umană ce constituie masa de echilibru a societăţii. În fapt, nici vârfurile, nici perdanţii nu sunt definitorii pentru societate, ci mediocrii care se investesc în activităţile utile cu care ne întâlnim şi de care avem nevoie zilnic. Atunci când această masă umană are o medie intelectuală onestă, lumea are un numitor comun, e posibilă specializarea şi orizontul social e cel al dezvoltării. Şcoala nu produce genii (mai curând invers, geniul face şcoală), ci oameni educaţi – adică deschişi faţă de contextul în care se află, disponibili faţă de semenul lor, capabili de atenţie şi de răbdare, care ştiu ce înseamnă munca şi înţeleg cum să se bucure de roadele ei. Acestea sunt trăsăturile care – în viziunea iluminiştilor – îl deosebesc pe omul civilizat de sălbatic, acesta din urmă fiind dependent de un singur context, legat doar de familia (sau tribul lui), trăind într-un feed-back cu natura (şi incapabil să o /şi să se/ strunească), evitând munca şi bucurându-se instinctual de ceea ce-i cade în mână. Dacă – aşa cum voia Haeckel – ontogenia reproduce filogenia, atunci cu toţii, atunci când păşim prima dată pe poarta şcolii, suntem mici sălbătatici. Menirea şcolii nu e aceea de-“a ne oferi numai cunoştinţe”, ci și aceea de-a ne civiliza, adică de-a ne deschide către lumea în care urmează să trăim: o lume urbană, în care depindem unii de alţii, care ne solicită disponibilitatea, atenţia şi tenacitatea şi în care se cuvine să fim prezenţi sub semnul grjii şi al responsabilităţii. Lumea modernă a încredinţat sarcina educării acestor lucruri şcolii şi – dacă-şi urmează menirea – asta trebuie să facă şcoala. Tocmai pentru că menirea ei e una civilizatorie, ea li se adresează, în mod universal, tuturor – căci cu toţii sunt chemaţi a deveni, prin faptă, prin alegere şi prin judecată, cetăţeni. Nu e nevoie să botezăm noi, azi, şcoala ca fiind “incluzivă”, căci – dacă e cu adevărat şcoală – ea e astfel în esenţa ei. O şcoală onestă, inteligibilă şi cu examene riguroase e cea mai democratică instituţie a societăţii, căci ea le arată tinerilor că fiecare se poate împlini după talentul lui, că munca e răsplătită, că fapta bună îşi este sieşi măsură şi că, între cei dedicaţi pasiunii lor, se stabileşte o comuniune capabilă să înfrunte deopotrivă distanţele spaţiale şi cele temporale. Aceasta e lecţia şcolii bine făcute, lecţie pe care fiecare o asimilează după puterile lui. Şi într-o lume şcoala înseamnă ceva, mediocrii sunt cei ce câştigă cel mai mult, deoarece pe lângă lucrurile pe care le-au interiorizat, ei mai dobândesc şi nostalgia unui mai mult pe care-l pot aproxima prin munca lor cotidiană (care, astfel, se spiritualizează – depăşind statutul de corvoadă) şi pe care poate, într-o zi, îl vor realiza copiii lor. O şcoală temeinică asta le lasă elevilor ei: conştiinţa faptului că lumea e inteligibilă, că faptul de a înţelege e, în sine, o bucurie, că mereu mai e ceva de înţeles şi că înţelegerea presupune o statornică exigenţă faţă de sine. Puţini sunt cei care înţeleg cu adevărat lucrurile decisive (ale unui domeniu sau altul) de pe băncile şcolii; cei mai mulţi părăsesc şcoala cu convingerea că pot înţelege şi această certitudine e asemeni unei lumini lăuntrice capabile a-i orienta în viaţă. De aceea responsabilitatea şcolii e tocmai faţă de ei, cei care n-ajung de la-nceput la pragul de sus. Iar atunci când şcoala nu-şi face treaba, atunci toţi aceşti oameni rătăcesc în întuneric şi – în lipsă de altceva mai bun – se chircesc în condiţia unei vieţi primitive, într-o lume ininteligibilă şi bântuită de spaime.

Şcoala noastră produce “performaţă” la metru cub, ea nu are nici perdanţi şi nici mediocri. Dezinteresul faţă de cei care nu pot ţine pasul cu lucrurile de neînţeles care se fac la clasă şi, apoi, nevoia de-a cosmetiza statisticile făcându-i pe toţi absolveţi ai tuturor ciclurilor educaţionale a avut un efect pervers: prăbuşirea nivelului mediocrităţii. Astfel, dacă în urmă cu un sfert de veac, mediocritatea însemna un 6 – 7 cinstit; astăzi aceste note acoperă, în cel mai bun caz, un 3 – 4 din acele vremuri. Altfel spus, ceea ce noi considerăm astăzi un mediocru, adică un om normal, căruia şcoala i-a dat nu atât nişte cunoştinţe, cât o orientare, e – în fapt – un loser, un perdant, căruia şcoala nu i-a dat nimic, ci doar i-a luat nişte ani din viaţă. Omul acela nu ştie cine e – pentru că nu are conştiinţa unui sistem de raportare la ceilalţi (pe care-l dă nu atât nota, cât interesul şi munca ce-o acoperă), nu are un orizont – căci nimeni nu i-a descoperit umanul din el şi, ca atare, va fi tentat de existenţa sălbaticului, cu feed-back-ul lui permanent şi cu bucuria genuină pe care o dă satisfacţia nevoilor primare. Fireşte că atunci când ajungem aici, societatea se degradează şi lumea omului – care creează prosperitate – e înlocuită de lumea darwinistă a competiţiei pentru nişte resurse ce nu se înmulţesc. Dacă vă întrebaţi de ce plecă atâţia – mai ales tineri – din ţară, aveţi aici o parte din răspuns: pentru că aici munca nu-ţi aduce nici un beneficiu, şi chiar dacă ţi l-ar aduce, nu te-ai putea bucura de el. Aici trăim între prădători: fiecare înşfacă ce apucă şi se retrage în colţul lui peşteră ca să-şi devoreze prada, fiind mereu înconjurat de privirile fixe ale haitei care-l pândeşte şi-i aşteaptă cel mai mic semn de slăbiciune. Nu doar faptul că munca nu se împlineşte în câştig, ci şi acela că acest câştig ar fi – aici – zadarnic (ce altceva decât să-şi construiască un bunker în care să fie la adăpost, el şi familia lui, ar face omul cu câştigul?) îi face pe oameni să ia calea pribegiei. Carenţa educaţiei face ca regulile sociale să devină caduce şi viaţa publică să fie dominată de o violenţă latentă, care-şi aşteaptă ceasul exploziei. Nu ne lovim doar de absenţa oamenilor pricepuţi, ci şi de o agresivitate cotidiană (al cărui bun exemplu sunt televiziunile) care e, în ultimă instanţă, reversul neputinţei. Acesta e rezultatul prăbuşirii învăţământului: faptul că noi avem – la 18 sau, mai nou, la 21 de ani – generaţii după generaţii de rebutaţi incapabili deopotrivă de carte şi de muncă. Indiferent cum îi luăm şi indiferent cât ajung să câştige, ei nu pot constitui nucleul acelui middle class care să împingă România pe spirala prosperităţii. Dimpotrivă, ei se aglutinează – dacă nu pleacă în străinătăţuri – într-o masă amorfă şi resentimentară, gata să împingă lumea într-un carnaval al violenţei, care, pentru mulţi, ar fi distracţie la cote maxime. Neînfruntând mica anarhie pe care-o declanşează o dezbatere onestă, am reuşit să creăm o societate anarhică şi anomică pe care nu o mai ţine împreună decât frica, laşitatea şi şantajul. În fond tinerii aceştia nu sunt altceva decât părinţii şi profesorii lor, văzuţi printr-o lupă ce amplifică apocaliptic slăbiciunile pe care vârstnicii cred că le (mai) pot ascunde.

Se mai poate face ceva? Acum, nu. Au fost câteva momente în care se putea face şi pe care – orbeşte – le-am ratat. Mai întâi a fost acela în care Profesorul Mircea Miclea a făcut o diagnoză a educaţiei, a propus un set de remedii şi a demisionat când nu a putut obţine cei 6 % dedicaţi educaţiei. Am mai vorbit de primele două aspecte, acum se cuvin câteva cuvinte şi despre demisie. D-l Miclea a înţeles, cu luciditate, că un sistem instituţional în care nu se va investi – nici în infrastructură, nici în calificare, nici în bunăstarea oamenilor – nu poate produce nimic altceva decât o face în prezent. Altfel spus, cu şcoli dărăpănate, cu biblioteci ale căror achiziţii se opresc în ’89, cu profesori săraci (şi preocupaţi doar de ranfluarea condiţiei materiale), cu imposibilitatea deplasărilor şi a specializărilor, nu se poate face nici un fel de muncă de calitate. Mai mult, neremedierea rapidă a acestor probleme are ca efect accentuarea lor, adică pauperizarea, deprofesionalizarea şi – finalmente – decredibilizarea dascălilor. Încă o dată: cu aceleaşi condiţii – de la clădiri la programe – şi cu aceiaşi oameni – având aceleaşi venituri şi aceeaşi pregătire – nu e posibilă nici o schimbare. A ne inchipui o asemenea schimbare în educaţie e acelaşi lucru cu a ne imagina că fabricile lui Ceauşescu – fără nici un fel de investiţii şi cu aceiaşi oameni (plătiţi ca-n anii ’90) – ar fi concurat astăzi cu marile companii europene. Dacă ne amăgim cu asemenea iluzii, înseamnă că avem orgoliul patologic al mizeriei şi al înapoierii prezentate ca “puritate” şi “independenţă”. Numai că, dincolo de vorbe, şi cei care-şi clamează aceast orgoliu vreau să trăiască cu adevărat “european”. Şi pentru a trăi astfel, tocmai aceşti oameni vor ruina şi mai adânc ţara de mila căreia plâng telegenic. Neluând în seamă gestul radical al Profesorului Miclea, ne-am abandonat “patrioţilor de ocazie”: d-na Ecaterina Andronescu & co.

După D-l Miclea, a venit D-l Daniel Funeriu: dânsul a vrut mai multe lucruri – mai înainte de toate, a dorit ca printr-o lege unitară să scape de păienjenişul de ordonanţe, reguli şi regulamente care blocau activitatea onestă din şcoli. Apoi, prin bacalaureatul cu camere de luat vederi să fixeze un standard al onestităţii (cu tot preţul – greu – de plătit) de la care să pornească reconstrucţia şcolii. În fine, mutând grupa mare în şcoală – drept “clasă pegătitoare” – a acordat învăţământului primar şansa de a forma structurile de învăţare în care să se dispună cunoştinţele celorlalte cicluri de studii. Legea a fost măcelărită fără milă, imediat după adoptare, astfel că, azi, nimeni nu mai poate recunoaşte intenţia ei iniţială. Bacalaureatul a început să se joace şi el, ba ocolind camerele, ba cu “pregătire intensivă” – ce ascunde ani de lipsă de pregătire, ba cu scăderea exigenţelor sau banalizarea cerinţelor. Rămâne clasa pregătitoare. Din păcate, puţini învăţători îi înţeleg rostul. Însă acesta e esenţial: perdanţii acestui ciclu de învăţământ nu se mai reechilibrează niciodată. Rostul şcolii primare e simplu: acela de a forma deprinderile de citit, de scris şi de socotit. Transformând învăţământul elementar în laborator al “noilor pedagogii”, n-am făcut decât să încurcăm totul şi să producem – la finele clasei a IV-a – analfabeţi pe care-i alintăm ca fiind “funcţionali”. Nici pe D-l Daniel Funeriu nu l-am ascultat, ci ne-am întors, iarăşi, la galeria de măşti a d-nei Andronescu.

În fine, mai recent, D-l Mircea Dumitru a încercat să dea autonomie şcolilor – cu directori numiţi prin concurs – şi să instituţionalizeze valoarea şi profesionalismul la nivelul celor care decid criteriile performanţei. Nu poate exista muncă onestă dacă cei abilitaţi să o judece nu se pricep la ea sau nu sunt interesaţi de ea. Ideea D-lui Dumitru era aceea de a propaga schimbarea de jos în sus, dându-le dascălilor de rând conştiinţa faptului că sunt ascultaţi şi luaţi în considerare la vârful sistemului.. În felul acesta, cei ignoraţi şi umiliţi ar fi învăţat să-şi formuleze problemele, să se coalizeze pentru a le expune, să lupte pentru rezolvarea lor şi să reziste măruntului – dar foarte eficientului – arbitrariu local. Nici de data asta n-a fost să fie: “aparatul” s-a pus de-a curmezişul, sindicatele au ieşit – oportun – din adormire iar mandatul D-lui Dumitru a fost prea scurt pentru a reuşi să-şi instituţionalizeze proiectele. Dimpotrivă, alt eşalon de creaturi ieşite din mantaua d-nei Andronescu au modificat – cu o surprinzătoare celeritate – puţinul pe care D-l Dumitru a reuşit să-l articuleze în concret.

Ce-au spus, în fond, D-nii Miclea, Funeriu şi Dumitru? Redaţi-i învăţătorului şi profesorului demnitatea sa – la nivelul pregătirii, la nivelul salarizării, la nivelul ponderii istituţionale. Lăsaţi-l să se ocupe de copiii – mai ales de cei de la-nceputul şcolii; nu-l striviţi cu hârtii inutile şi nu-l obligaţi să mintă sub semnătură în statistici trucate. Începeţi de la bază, descoperiţi-vă pasiunile şi învăţaţi să le cultivaţi în sufletul elevilor. Faceţi mai puţin, dar mai temeinic şi, mai ales, faceţi de aşa manieră ca pe ceea ce a construit temeinic un ciclu, un altul să poată dezvolta la fel de temeinic. Şcoala de înaltă performanţă – cea care pregăteşte specialişti de nişă – e pentru puţini, dar şcoala care formează oameni educaţi şi buni cetăţeni e pentru toţi. Nu e doar pentru genericii “copiii noştri”, ci şi pentru noi, adulţii ce lucrăm în ea. Regăsiţi-vă în ceea ce faceţi şi munca voastră va purta în ea secretul înfăptuirii! Dar n-am ştiut nici să-i ascultăm şi nici să-i apărăm pe aceşti oameni. Cuvintele lor, care au numit o realitate pe care mulţi o simţim, au rămas stinghere în lumea “raportărilor” şi a “statisticilor”. Şi aşa am ajuns la d-l Liviu Pop.

Când acesta a venit cu enormitatea manualelor de sport şi de dirigenţie – pe care elevii trebuie doar să le cumpere şi să le care, nu să le şi citească! – lumea, după caz, s-a indignat sau s-a amuzat. Nu ştiu să fi observat cineva că, în acest act ratat, d-l Pop şi-a expus – în mod transparent – concepţia dânsului despre şcoală şi educaţie. Pentru d-l Pop nu contează ce se face efectiv, la urma urmei profesorii de sport şi diriginţii pot face în constinuare cum vor. Ceea ce contează cu adevărat e formalismul căruia vor trebui să i se supună: căci manualele nu sunt “gratuite”; ele vin la pachet cu “metodologii”, “norme”, “fişe ale disciplinelor”, inspecţii (poate vom avea şi-un inspector de dirigenţie!), comisii, “raportări” şi tot tacâmul. Această structură formală este realitatea, nu ceea ce se întâmplă cu adevărat în şcoli. Nu contează ce pot şi ce nu pot elevii (Cum să stea în mâini unul de 80 de kilograme pe a III-a? Dar la bareme nu umblă nimeni.) sau profesorii care nu au săli de sport. Nu, singurul lucru care contează e faptul că după ce am definit “ştiinţific” statul în picioare şi mişcarea; realitatea – prin intermediul “raportărilor” şi al “statisticilor” – “trebuie să” corespundă acestor definiţii. Nimeni nu şi-a pus problema ca orele de sport sau de dirigenţie ar putea fi ore de relaxare între (sau după) materiile grele. Nu, totul trebuie încorsetat în reguli şi regulamente inutile, care definesc preţios şi ridicol banalităţi (asta fiind singura ştiinţă ce ne e accesibilă), dar care devin coercitive în mâna unor primitivi pentru care nu contează decât conformitatea. Asta e esenţa gândirii d-lui Pop şi a sămădăului din Teleorman ce-i e stăpân. Acesta e secretul fricii care-i transformă pe profesori în maşini de promovat analfabeţi efectivi. Aceasta e reţeta înapoierii şcolii româneşti şi a sărăciei din care nu reuşim să mai ieşim. D-l Pop nu e un ministru oarecare; dânsul e imaginea caricaturală a obscenităţii care – prin intermediul partidului ce l-a numit – a infestat lumea românească a ultimilor 28 de ani.

Mai mult decât oricare din “corifeii” partidului, d-l Liviu Marian Pop e faţa adevărată a PSD-ului: un primitiv ajuns la putere şi pentru care puterea nu înseamnă nimic altceva decât a-i supune pe ceilalţi. Credeam că lucrurile acestea s-au dus odată cu goţii, hunii, gepizii şi avarii. Dar iată că au revenit odată cu d-l Pop şi cu d-l Dragnea. Singurul lucru ce ne desparte de acea lume e faptul că dacă astăzi prădătorii nu mai vor să plece, pot să să se ducă încotro văd cu ochii cei prădaţi. Mai ales cei prădaţi de umanitatea lor în şcolile cu manuale de sport ale celui mai grotesc ministru al educaţiei din istoria noastră.

                                                                               V.R.