Din
totdeauna (ca indivizi și ca
popor), românii și-au făcut
un merit din a-și afirma
blândețea și răbdarea, cu toate că blândețea este în ochii asupritorilor totuna cu prostia, iar
răbdarea seamănă rușinos de
mult cu nedemnitatea. De parcă n-ar fi de-ajuns atâta, mai pune sare pe rana
umilinței noastre naționale și
degradantul proverb „Capul plecat sabia nu-l taie”! De altminteri, întreaga înțelepciune românească este plină ochi de umilitoare
proverbe și zicători, care nu
numai că n-au vlaga să justifice, dar – dimpotrivă – mai abitir acuză nebărbăția colectivă din cele mai stânjenitoare vremuri pentru
istoria noastră multimilenară...
În
opinia lui Emil Cioran, marii vinovați de neîmplinirile românilor sunt resemnarea și scepticismul. Cu resemnarea nu poți să nu fii de acord, având în vedere următoarele:
1)Își trage seva din proverbiala și neeroica răbdare românească;
2)Resemnarea
și-a pus amprenta asupra
psihologiei individuale și
colective în mult mai mare măsură ca renunțarea, prin aceea că renunțarea provine din preaplinul inimii și are vocația verticalei (înalță omul prin conștiința
sacrificiului liber asumat), pe când resemnarea iese din golul inimii și are vocația orizontalei (prin asumarea lenei și indolenței,
condamnă conștiința la regrete tardive și colectivitatea la suferințe inutile).
Cât
privește scepticismul, nu poți omite faptul că acesta este inevitabila plictiseală a
marilor culturi obosite, respectiv pauza unui spirit crepuscular, ce-și „refuză alinarea prin reverie”. Atunci, de unde
scepticism la un popor cu vigoare biologică în declin (vezi creșterea exponențială a numărului farmaciilor) și cu un spirit încă nedeșteptat din somnul cel de moarte, dar deja grav infestat
de mulțimea plagiatorilor, semidocților și
falșilor culți postdecdembriști, vrednici urmași ai siniștrilor
proletcultiști și activiști
din „iepoca” bolșevică?!...
Cu toate
că răbdarea nu figurează nici printre virtuțile teologice (credință, iubire, speranță) și nici
printre cele morale sau cardinale (cumpătare, curaj, dreptate, prudență), ceea ce-i pune sub semnul întrebării calitatea de
veritabilă virtute, totuși, la
nivel individual nu poate fi tăgăduit rolul care-i revine la afirmarea voinței, iar prin aceasta la edificarea caracterului și personalității umane.
Da, căci
lucrurile mari purced și au la
bază pe cele mărunt-indispensabile. Însă, repet, axioma răbdării este valabilă
doar la nivel de individ, cel mult de grup social restrâns (familie, echipă)!
La nivel de mase uriașe (popor,
națiune) este un nonsens să
ceri ca acestea să fie mereu calme și tolerante, adică așa cum și
le doresc toți cârmuitorii,
îndeosebi cârmuitorii nevrednici. Ăștia din urmă, de altfel, conștienți
că nelegiuirile lor generează nemulțumiri în rândul alegătorilor duși cu preșul,
nu le vor curma ca să nu-și dezmintă
firea și să nu-și dezamăgească ortacii de potlogării, ci se vor grăbi să
întărească aparatul represiv al statului (poliție, jandarmerie, servicii secrete, magistrați aserviți
etc.) prin promovări, lefuri și
indemnizații necuvenite, pentru
ca în acest chip ticălos să se poată înfrupta la rândul lor pe rupte din banul
public. Vorba ceea: O mână murdară spală pe alta și amândouă caută cu disperare să spele fața îndurerată a țării...
Dar iată
ce ne spune Gustave Le Bon despre mulțimi în cartea Psihologia
maselor (Editura Științifică, București, 1991): „Unele caracteristici speciale ale mulțimilor, cum sunt impulsivitatea, iritabilitatea,
incapacitatea de a raționa,
absența judecății și a
spiritului critic, exagerarea sentimentelor, ca și altele încă, pot fi observate și la ființe
care aparțin unor forme
inferioare de evoluție:
sălbaticul și copilul”.
Cu
precizarea că astăzi, în condițiile
unei concurențe fără menajamente,
răbdarea la nivel național a
ticăloșiilor este, în plan
politic, egală cu trădarea, iar în plan economic totuna cu genocidul.
De peste
27 de ani, românii tot rabdă și așteaptă schimbarea într-un mai bine real și general. Dar cum toate au o limită, consider că
demnitatea poporului român va fi recâștigată doar după ce răbdarea, devenită între timp o
unealtă a suferinței naționale, va fi trimisă la plimbare pentru niscaiva timp!
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
23 august 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu