Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26
Dacă ar fi să urmăm reflexelor pătimașe și devoratoare ce
caracterizează timpurile pe care le trăim, ar trebui să vorbim despre tânărul
cel bogat din Evanghelia acestei duminici, a 12-a după Rusalii (Matei 19, 16-26),
în termeni ce țin de succes și dezvoltare personală eficace. În fond,
avem în fața noastră un tânăr de
succes, un tânăr, am putea spune, atipic. Și
aceasta nu numai pentru faptul că este bogat la o vârstă fragedă, ceea ce
presupune fie o origine nobilă, fie o îndemânare ieșită din comun de a reuși
în viață - ca să folosim doar câțiva termeni egoiști ai lumii secularizate - prin intermediul averii. Dar marele
merit al acestui tânăr bogat din Evanghelia de astăzi, mai important decât reușitele sale financiare, este faptul că este
conștient de lipsurile pe care le are.
Avem în fața noastră un tânăr pentru
care verbul a avea nu mai este o problemă, dar care simte în propria viață că prin avere și prin bifarea deplin satisfăcătoare a plăcerii de a avea nu
poate atinge de fapt întregul, deplinătatea, perfecțiunea. Să ai atât de mult la o astfel de vârstă și să îți
dai seama că încă îți mai lipsește ceva deosebit de important, ceva ce nu ține de averea materială, este, totuși, pentru acest tânăr ce ar fi putut să se
mulțumească cu preamultul reușitelor sale, o performanță în sine. Mai mult decât atât, să conștientizezi că îți lipsește dimensiunea
spirituală a vieții și să cauți
să păzești toate poruncile încă din
copilărie, toate conduc spre a face din acest tânăr un veritabil reprezentant
al tinerilor „model" din timpurile de ieri și
de azi.
Câți dintre tinerii
de azi, pe care, în loc să îi iubim cu durere, îi numim „de bani gata",
vin să îi pună întrebări lui Dumnezeu despre cum să își perfecționeze viața, cum să dea un sens profund și adevărat vieții
lor, sau, mai mult, cum să câștige viața veșnică?
Sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând acest fragment evanghelic și explicând întrebarea inițială și
răspunsul final al acestui tânăr – respectiv tristețea neputinței despărțirii de avere –, ne arată că întregul demers
al tânărului bogat care caută răspuns la întrebarea esențială a vieții
lui a fost, de fapt, unul sincer. În așa-zisa
ispitire pe care tânărul o adresează Mântuitorului prin apelative de genul
„Bunule Învățător" vedem mai
degrabă neconcordanța timidă a unui
tânăr care nu știe cum să își construiască viața din punct de vedere spiritual sau care nu are conștiința
deplină a celeilalte dimensiuni, pe care nu o cunoaște – deși ar dori să o
domine –, respectiv viața veșnică.
Hristos Se ascunde în
poruncile Sale
Diagnosticul spiritual al acestui tânăr pornește de la neputința sa de a cunoaște
faptul că Învățătorul este Bun, nu în
calitate de pedagog uman, ca un mare expert al ideilor despre viață și
religie, ci în calitate de Dumnezeu adevărat. „Nimeni nu este bun decât numai
Unul Dumnezeu" (v. 17). Când înțelegi
că împlinești anumite porunci nu ca pe
niște criterii exterioare de organizare
a vieții, ci ca singura cale posibilă
de cunoaștere a lui Dumnezeu, ajungi să
Îl descoperi pe Dumnezeu în tot ceea ce împlinești
bine. În reușite omenești, în biruințe
duhovnicești, în împlinirea
poruncilor. Dar ce se întâmplă atunci când omul împlinește poruncile în viața
sa, dar viața duhovnicească rămâne
pentru el fără sens sau împlinire, pentru că, de fapt, nu reușește
să Îl descopere pe Dumnezeu în poruncile pe care le urmează? Este și cazul acestui tânăr bogat, precum și cazul tuturor celor care încă nu au găsit
în ceea ce fac bine pacea duhovnicească.
Știm că „«nimenea
dintre cei robiţi de materia lumii nu poate să imite pe Domnul». Dar cei ce pot
zice: «Iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie», aceştia primesc puterea să-L
imite pe El şi să împlinească toate poruncile Lui". Între împlinirea
poruncilor și cunoașterea lui Dumnezeu ca Voitor al acestor
porunci și cel Care dă puterea de a le
împlini pe toate (inclusiv pe acelea despre care simțim că nu le avem, nu le cunoaștem,
care ne cauzează o durere sau lipsă interioară) există o legătură. Hristos Se
ascunde în poruncile Sale. Atunci când împlinești
o poruncă, Îl cunoști pe Hristos ca
Dumnezeu și Îi urmezi voința, Îl imiți.
Dacă urmezi poruncile și nu ajungi la
cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă că
sufletul îți este încă legat de o altă
imitare, de un alt legământ, de un alt decalog, de o altă voință. În mod cert, eșecul împlinirii totale a poruncilor ține de atașamentul față de materie, față de altceva decât Dumnezeu, cel Care nu este nici materie,
nici avuție pământească, nici plăcere
trupească, nici mândrie. Viața
tânărului bogat din Evanghelie devine acum mai clară. Imposibilitatea lui de
a-L cunoaște pe Mântuitorul ca
Dumnezeu și autor al poruncilor vechi
este cauzată de atașamentul său față de bogăție,
față de materie, față de bunăstare și viață fără de griji.
De aici și deznodământul provocator al
dialogului evanghelic: „Tânărul a plecat întristat, căci avea multe
avuţii" (v. 22).
„Vino și
urmează-Mi"
Îndemnul de a vinde tot și
de a da săracilor este revoluționar.
Ne-am fi așteptat la un procent mai
acceptabil, eventual la 10%, pe care să îl dăm celor în nevoie, cel mult
jumătate – dacă suntem mai darnici decât ceilalți
–, ajungând ca fiecare să facă milostenie în funcție
de modul în care își organizează
resursele pentru a trăi el însuși mulțumitor. Dar aceasta nu este o viață adevărată, în nici un caz nu este viața veșnică.
Nu este ceea ce Dumnezeu ne cere pentru a „intra în viață" (v. 17). A intra în viață
(adică în viața adevărată, care este
viața veșnică)
înseamnă a deține adevărata avere, pe
Dumnezeu Însuși. Sfântul Ioan Gură de
Aur spune că bogăția este sărăcie în
comparație cu Împărăția cerurilor, și
chiar dacă un bogat ar ajunge proprietarul întregii lumi, ei bine, el nu face,
de fapt, nici trei parale dacă pierde Împărăția
cerurilor. Avem de ales între materie și
Creatorul materiei, între un sistem pe care oamenii l-au dezvoltat ca să mențină bunăstarea trecătoare pe pământ, pe de o
parte, și Creatorul omului însuși, Dumnezeu, pe de altă parte. Bogăția nu este rea pentru că bunurile posedate
ar fi rele, ci pentru că acestea ajung să îl posede pe om în locul lui
Dumnezeu. Și mai grav, ajung, prin
aceasta, să îl împiedice pe om să Îl cunoască pe Dumnezeu.
Cuvântul Evangheliei de astăzi ne provoacă să înțelegem că răspunsurile pe care trebuie să I
le dăm lui Dumnezeu sunt răspunsuri totale. Nu jumătăți de măsură, nici acomodări sau complezențe diplomatice. Trebuie să îi dai toată
averea ta, toată dragostea ta, toată voința
ta. Să Îl urmezi întru totul. Așa putem
înțelege că adevărata cale morală este
să Îl pui pe Dumnezeu în locul banilor pe care îi ascunzi în seif. Pe El să Îl
păzești de furi, pe El să Îl înmulțești
în cămara Ta, de El să te atașezi și la El să meditezi cu multă grijă. Din
perspectivă evanghelică, pare firească condamnarea atașamentului de avere, ce duce la anularea atașamentului față
de Dumnezeu. Dar este posibilă o astfel de viziune radicală? Răspunsul tot în
Evanghelia de astăzi îl găsim: „La oameni, aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă, toate sunt cu putință" (v. 26). Așadar, tot în Dumnezeu ne încredem și tot Lui ne rugăm ca să putem face acest pas radical în viața noastră. Pentru început, primul lucru pe
care trebuie să îl facem în relație cu
bogăția materială ce ne împiedică să
intrăm prin „urechile acului" în Împărăția
lui Dumnezeu este să nu mai iubim ceea ce avem și
să încercăm să transferăm toată energia pe care o consumăm (sau care ne
consumă) pentru avere, dând-o lui Dumnezeu. Să nu mai iubim lucruri
intermediare ce întrețin egoismul de a
poseda cât mai mult, ci, în schimb, să Îl iubim, măcar cu aceeași intensitate, pe Dumnezeu. De aici începe
adevărata urmare a lui Hristos, ce maturizează și
cizelează orice tinerețe aparent
performantă, totuși încă
neduhovnicească.
Pr. Asist. Dr. Alexandru Atanase Barna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu