Ministrul educaţiei sub asediu

Numirea lui Liviu Marian Pop ca ministru a fost o decizie politică pe seama căreia speculaţiile sunt inutile. În cazul unui eşec, vinovăţia ar trebui împărţită cu cei care au stat în spatele deciziei. Să nu uităm că educaţia este un sistem complex şi dificil de gestionat, supus permanent presiunilor şi criticilor venite din partea tuturor care au legătură cu şcoala. Deşi este vacanţă problemele au început să apară, semn că pe ministru îl aşteaptă zile grele. Primele atacuri au venit din partea presei ostile guvernării pesediste care îi speculează defectele şi îi pun la îndoială profesionalismul. Pe reţelele de socializare nu-l menajează nici cei nemulţumiţi de activitatea lui ca parlamentar. Şi, fireşte, din toamnă, războiul cu adversarii politici va deveni inevitabil. Dacă este pregătit pentru luptă şi apărare, rămâne de văzut. Bănuiesc că la preluarea mandatului a fost conştient de riscurile şi responsabilitatea funcţiei. Spre ghinionul lui, marele asalt s-a declanşat zilele trecute când a fost obligat să preia la pachet toate problemele nesoluţionate şi pasate cu dedicaţie între foştii miniştri din perioada tuturor guvernărilor. Ele sunt cunoscute şi vizează resursele materiale şi umane ale şcolii. Când un premier vrea să arate cine-i şeful, ministrul educaţiei automat devine o ţintă sigură. Nu am motive să-l apăr, însă pentru manualele care vor lipsi la început de an şcolar nu este vinovat. Premierul Tudose habar nu are cât de complicate şi anevoioase sunt procedurile până când manualele ajung pe băncile elevilor. Pentru premier, ele oricând pot fi motiv de a-l schimba pe ministrul de resort şi problemele tot nerezolvate vor rămâne. La ora actuală, viitorul demnitarului nu poate fi evaluat fără să ţinem seama de performanţele predecesorilor. Timoraţi, lipsiţi de personalitate, umili în faţa liderilor de partid, nesinceri şi oportunişti, foştii miniştri au evitat să soluţioneze problemele de fond ale şcolii încât să nu mai apară în sistem. În mandatul lor nu au avut priorităţi, s-au rezumat să aplaneze conflicte spontane, degenerate în scandaluri mediatice de proporţii. Schimbările în serie, prin demisie sau demitere, au fost la ordinea zilei în toate guvernările şi puţini au reuşit să-şi ducă mandatul până la capăt. Promovabilitatea scăzută la examene, o bombă amorsată, a aruncat în aer scaunul mai multor miniştri. Rezultatul a fost nul, bolile şcolii au recidivat şi au rămas intacte. Foştii miniştri au preferat să trateze efectele unor eşecuri ale şcolii, nu cauzele care le-au provocat. Aşa se explică faptul că în topul ministerelor, cu inflaţie de miniştri, locul întâi este adjudecat de MEN cu 21 de miniştri în şase legislaturi şi jumătate. Cu mici excepţii, despre performanţe deosebite nu poate fi vorba. Cel puţin Micle, fost ministru în guvernul Boc, a declarat că fără finanţare, şcoală eficientă nu se poate face. Punând capăt fraudelor de la BAC, Funeriu rămâne singurul ministru care a rezolvat o problemă criticată pe nedrept de Pop, la vremea aceea în calitate de lider al unui sindicat. Ca politician, în mentalul opiniei publice, ministrul este perceput ca o creaţie şi client fidel al televiziunilor comerciale. Acum are ocazia să-şi testeze personalitatea, să facă ce nu au făcut predecesorii. Adică, să spună care îi sunt priorităţile şi cum are de gând să le rezolve. Salariile cadrelor didactice nu mai pot fi subiect de actualitate şi interes pentru ministru. Este momentul să “atace” problemele vitale ale şcolii, cu strategii gândite pe termen lung şi măsuri ce ar deschide drumul reformării din temelii a sistemului. Cred că cel puţin două probleme esenţiale nu mai trebuie amânate. Datorită scăderii populaţiei şcolare, piaţa muncii din educaţie, raportată la relaţia cerere – ofertă s-a dezechilibrat, fenomen care în perioada următoare va lua amploare. Numărul absolvenţilor dornici de titularizare îl depăşeşte pe cel al posturilor şi catedrelor oferite de şcoli. Titularizarea a devenit un eveniment banal, formal şi stresant, care obligă mii de cadre didactice să participe anual la un concurs pentru ocuparea unor catedre imaginare. O soluţie ar fi ca toate facultăţile de profil, pentru o perioadă limitată, să treacă în lichidare. Pe vremea comunismului, într-un alt context, o măsură similară a dat rezultate. Pe de altă parte este nevoie ca învăţământul să fie regândit pe principii interdisciplinare, aşa cum funcţionează în majoritatea ţărilor europene. Uşor de zis şi greu de făcut. Pentru că asemenea măsuri necesită sacrificii, au efecte colaterale, generează conflicte, teamă de a nu greşi, scandaluri şi proteste din partea sindicatelor. Soluţii în măsură să pună în pericol funcţia, să atace interesele personale şi de grup ale colegilor de partid nu cred că vor intra în atenţia ministrului. Cu sau fără ele, câtă vreme educaţia rămâne un sistem conflictual şi o sursă inepuizabilă de surprize neplăcute, viitorul ministrului este la fel de imprevizibil.

Autor: prof. Vasile ILUŢ

Sursa: Graiul Maramureşului