niciodată îndeajuns
curajul nostru
atât de pământesc
de a fi
aşa cum ne ştim
nişte îngeri
plini de emoţie ascultând
un şirag de nelinişti
murmurul sufletului
cu o dragoste
nemăsurată
fată de toţi
şi de toate
prin capcanele vieţii
îngenunchind
trecem prin polenul zilelor
zi după zi
până la capăt.
se sparge de ziuă
dimineaţa poleită
cu soare răsuflă
uşurată
iile verii
mirifice
fredonând simfonii
printre genele
zilei
întredeschise
plimbă lumina
boabe de aur
peste obrajii
pământului
din adâncul inimii
în jurul vieţii
începe
o forfotă.
în propriul cuib de vise
după
atâtea zile fierbinţi
prin venele mele
albastre
sângele şi-a
luat câmpii
aşteptând ploaia
fără să cer
nimănui socoteală
mi-am potolit
bătăile inimii
într-o tăcere
nerostită
căutând
noi amănunte
din propriul cuib
de vise
la gândul
că trebuie să trec
toate obstacolele
privesc viaţa
direct
în ochi .
în umbra înţelepciunii
sub pâlcuri
de raze
purtăm în
ochi
lumina
izvoarelor
cristaline
cu dragoste
am cuprins
infinitul în inimi
arzând
ca o
flacără vie
arşiţa
verii
dezmiardă
fruntea
asudată
în umbra
înţelepciunii
dăm
bineţe
zborului
zilnic
între noi
doar emoţia
amprentând
vieti .
paşii se pierd
o risipă de
splendoare
e
verdele
câmpului
cu cântecul
vieţii
răstignit
în cuibarul
inimii
pe uliţi de
soare
prin colbul
fierbinte
desculţ
gândul meu
atinge
necuprinsul
în casa de
la ţară
făcându-mi
veacul
respir
suave miresme
şi mâine
la fel
ca azi.
în anotimpuri
aproape identice
ne scăldăm
clipele
zi după zi
mintea
îmi meştereşte
cu pricepere visurile
cu gândul
la bucata asta de lume
numită
Pământ
ochii mei
clipocesc
în labirintul căutării
pe Steaua aceasta
a noastră păşesc
dinspre
viaţă
spre ...viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu