În România centenară,
necinstea e prima vioară!
Fiind an
centenar (un veac de la înfăptuirea României Mari), anul 2018 trebuia să fie
altminteri ca toți anii
anteriori (interbelici, postbelici, bolșevici, postdecembriști) în ceea ce privește prosperitatea materială, progresul moral-spiritual și echilibrul social, cei trei factori puși la treabă de o cârmuire vrednică și datorită cărora națiunea are tendința de-a confunda mulțumirea generalizată cu fericirea.
Dar cum
în România centenară se declară mulțumiți de
nătângia lor materială doar procentul sfidător-nesemnificativ și, totuși,
jignitor-opresiv al descurcăreților
cu năravuri ciocoiești, cum
neamul prost a ajuns atotputernic în această țară, încât "codrinștefăneștii" nu se sfiesc să marșeze
potrivit acelui „facem pentru că putem”, și cum echilibrul social este extrem de fragil acolo unde
politrucii mișelnici și semidocți își bat joc în mod programat de grosul cetățenilor prin dezastruoasa politică internă și externă pe care o promovează (tâlharii cu ștaif să scape basma curată, infractorii să nu mai stea
după gratii, spitalele și școlile să se degradeze în continuare, starea de sănătate
a poporenilor să se înrăutățească,
infrastructura să bată pasul pe loc, românii din străinătate să fie aduși acasă cu arcanul lui Orlando de la Finanțe, țara să nu
mai fie o „colonie” a Uniunii Europene, ci o vacă de muls pentru Liviu Dragnea,
Darius Vâlcov, Călin Popescu Tăriceanu și ciracii lor), iată de ce spusa „Se poate comite
asasinat și din prea mult
entuziasm” se dovedește
deosebit de actuală pe aceste meleaguri.
Păi cum
să nu fie, atuncea când Ioan Aurel Pop, istoricul cățărat în fruntea Academiei Române prin îndărătnicie, șiretenie și
alte „vrednicii” (turnător, plagiator, autoplagiator), susține cu înverșunare daicoviciană că Marea Unire de la 1 Decembrie 1918
este rezultatul voinței maselor
populare!
Care
voință, stimabile? Aceea a unor țărani needucați (ei erau „talpa” Principatelor), care mureau ca muștele în primul război mondial, însă nu pentru că erau
îmboldiți de gândul unirii tuturor
românilor într-un stat suveran (firește, astfel de idei puteau să încolțească doar în mințile unor intelectuali vizionari și curajoși!),
ci pentru că armata română a intrat în război, după doi ani de expectativă,
complet nepregătită (armament necorespunzător și insuficient, soldați neinstruiți, lipsă acută de ofițeri, îndeosebi de căpitani și maiori, prisos de generali izmănari de felul lui
Dumitru Iliescu) și mai ales
pentru că oștenii-țărani pricepeau victoria în inseparabilă legătură cu
reforma agrară promisă de regele Ferdinand. Ceea ce, ne spune Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor (Editura
Humanitas, București, 1999),
s-a și întâmplat îndată după
încheierea războiului: „Aici trebuie subliniat că această reformă agrară,
începută în 1918 și
încheiată în 1922, este cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de
un guvern burghez sau, în orice caz, de înșiși
proprietarii terenurilor agricole. În toată istoria universală pe care am
cercetat-o, am găsit un singur precedent, în China, în veacul al X-lea, dar
aici am avut de-a face cu o revoluție, iar efectele au fost de scurtă durată”.
Cu toate
discriminările la care au fost supuși de către unguri, românii din Ardeal (evident, cu
prestigioase excepții precum
Vasile Lucaciu sau George Pop de Băsești) trăiau în lumea
specifică imperiului și a
incontestabilelor valori austriece, o lume mult mai avansată din punct de
vedere material și
spiritual decât aceea a fraților
lor din Muntenia și Moldova,
fapt pentru care s-au arătat atât de puțin interesați de cadoul americanilor, cadou ce decurgea cu necesitate
din victoria Antantei și din
principiile wilsoniene, încât bănățenii, spre exemplu (e drept, pe fondul unei intense
propagande maghiare și a
raptului teritorial la care, cu sprijinul francezilor, s-au dedat sârbii), au
fost efectiv încorporați în
regatul României de-abia în august 1919, adică după ce armata română a ocupat
Timișoara și cele 2/3 rămase din întregul Banat.
Vasăzică,
unirea și stabilirea granițelor României Mari nu s-au înfăptuit la 1 Decembrie 1918
prin adunarea și proclamația unioniștilor
de la Alba Iulia. Tocmai de aceea, este de datoria românilor să-și reamintească mereu și să sublinieze neîncetat rolul subtanțial al generalului Henri Berthelot și al geografului Robert Ficheux la realizarea celui mai grandios
proces din istoria noastră modernă: primul a reorganizat armata română și, pe ultima turnantă a războiului (se zice că doar cu o
zi înainte de semnarea armistițiului
de pace), a antrenat-o din nou în luptă pentru ca să poată prinde trena
învingătorilor, iar cel de-al doilea mare francez cu inimă și suflet de român a bătut tot Ardealul ca să dovedească
occidentalilor că probele prezentate de delegația maghiară la Conferința de pace sunt false – atunci ca și acum, nu ungurii erau/sunt majoritari în acest spațiu, ci românii!
Dacă
unirea depinde doar de voința
maselor populare, nicidecum de circumstanțele internaționale favorabile și de bunăvoința marilor cancelarii (cu precădere de cea a cancelariilor
occidentale), cum se explică faptul că în 1918 s-au alipit la patria mamă mai
multe provincii înstrăinate (Transilvania, Basarabia, Bucovina, Maramureșul, Crișana,
Banatul), iar după Decembriadă n-am izbutit să ne unim cu Basarabia?! Că doar
în 1989 altul era gradul de informare și de educație al românilor de pe cele două maluri ale Prutului,
drept urmare, voința maselor
de la sfârșitul secolului al
XX-lea era cu mult mai consistentă și mai bine evidențiată decât străbuna ei de la începutul secolului...
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
8 dec. 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu