Când am auzit că Mirela Oprea vine în Baia Mare cu atelierul
ei de Dream Management, m-am panicat puțin.
Sigur că m-am bucurat, doar nu o mai văzusem pe Mirela de mai bine de doi ani,
dar m-am și speriat anticipând că mă va
scoate din căldurica atât de confortabilă a creierului meu. În mod normal,
probabil că nici nu aș fi participat la
atelier, de frică să nu sufăr. Căci să vorbești
în public despre visurile tale neîmplinite e, de multe ori, dureros. Dar, fiind
vorba despre fosta mea colegă de cameră de cămin, despre o bună prietenă din
facultate și despre o femeie pe care o
admir pentru activitatea ei profesională și
nu numai, nici nu s-a pus problema să ratez atelierul.
După ce ne-am prezentat, aflând despre fiecare destul de
multe detalii, Mirela ne-a cerut să scriem pe o hârtie cât mai multe visuri ale
noastre. A câștigat Ileana, cu 13
visuri de împlinit. Eu am avut doar 5, printre care să citesc mai mult, să
reîncep să scriu povestiri (blocajul e cel mai frustrant lucru care i se poate
întâmpla unui scriitor) și să fac mai
multe eforturi pentru a-i reda sănătatea motanului meu. Desigur, sunt și visuri care nu se spun, ba chiar se și gândesc cu timiditate. Dar când ni s-a
cerut să alegem un singur vis pe care să îl dezvoltăm, m-am oprit asupra dorinței mele de a călători. Și nu oriunde, ci în Elveția, în Irlanda și, mai ales, în Portugalia. În Elveția, două prietene dragi, Diana și
Diana, organizează an de an o conferință
pe teme interesante (democrație, migrație, incluziune etc) și de vreo trei ani mă tot invită să particip. Evident, până
acum nu am reușit să ajung acolo, mereu
ivindu-se tot felul de obstacole. În Irlanda trăiește cea mai bună prietenă a mea din facultate, Manuela,
stabilită acolo de vreo 18 ani. Deși ne
vedem extrem de rar, distanța nu ne-a
slăbit prietenia, așa cum se întâmplă
de obicei. Nu am fost niciodată la ea, deși
mă cheamă mereu. Ce e drept, până acum am avut ca scuză răul de înălțime de care sufăr, și care m-a făcut ca ani de zile să nu mă apropiu de avioane.
Anul acesta, însă, am făcut pasul cel mare și
am zburat până în Franța și înapoi. Mi-a plăcut atât de mult, încât nu
m-aș mai fi dat jos din avion. Desigur,
prima reacție a Manuelei a fost să își reînnoiască invitația de a călători în Irlanda.
Cu Portugalia e altceva. Nici nu știu cum mi s-a sădit visul acesta în inimă. Are legătură cu al
lor saudade, cu muzica și cu limba
aceea care sună incredibil de dulce. Nu cunosc pe nimeni în Portugalia, de
aceea visul de a ajunge acolo mi s-a părut mereu ceva foarte îndepărtat, dacă
nu irealizabil. A rămas o dorință vagă,
dar persistentă, care mi se reactivează de câte ori aud la televizor crâmpeie
de limbă portugheză sau ascult pe Internet muzică fado.
După ce mi-am expus visul, celelalte participante și Mirela mi-au pus întrebări legate de el,
pentru a și-l clarifica. Mi-am dat
seama că nu mă gândisem deloc la aspectul practic: să-mi fac un buget, să caut
modalități de transport, eventual să-mi
cumpăr bilete de avion din timp, pentru a economisi niște bani. Căci obstacolele principale invocate de mine pentru
a-mi atinge visul au fost lipsa banilor și
lipsa timpului, alături de neajunsul de a călători singură. Mirela m-a întrebat
dacă am venituri mici, sau dacă problema este că nu știu să economisesc, și
concluzia a fost că ambele variante sunt adevărate. Am un venit relativ mic,
dar îmi place să-mi fac mereu mici bucurii și
să fiu darnică cu cei din jur. Și
atunci s-a întâmplat ceva ce m-a uimit peste măsură. Mirela mi-a cerut un leu,
spunându-mi că nu mi-l va mai da înapoi. I l-am dat. Apoi mi-a mai cerut cinci
lei. Am întrebat-o ce vrea să facă cu ei, și
mi-a spus că orice vrea ea. Dar fiind vorba despre banii mei, am vrut să știu exact la ce vor fi folosiți. „Îmi iau o cafea”, mi-a spus Mirela. Așa că i-am dat cinci lei. După care mi-a mai
cerut zece lei. Nu i-am mai dat, singurii mei bani la ora aceea fiind o sumă
luată cu împrumut. Iar Mirela mi-a înapoiat cei șase
lei și mi-a spus să îi pun bine, să fie
primii bani pe care îi economisesc pentru călătoriile mele. După ce cursul s-a
încheiat, Mirela a venit la mine cu o bancnotă de 50 de lei și mi-a oferit-o, spunându-mi că e contribuția ei la visul meu. Am fost foarte emoționată de gestul ei neașteptat, pe care nu avea nicio obligație să îl facă, fiindcă demonstrația fusese deja făcută.
Dar revenind la momentul întrebărilor, acesta a fost urmat
de câteva sugestii și informații trecute pe bilețele și pe care colegele
de atelier mi le-au făcut cunoscute de abia la final. Scenariul prevedea ca
fiecare să ajute cu ce poate: un sfat, un gând bun, o carte de citit pe o temă
potrivită etc. Cineva mi-a indicat un grup de Facebook pentru educație financiară. Altcineva, o metodă de
întrajutorare bănească. O colegă mi-a spus să îmi imaginez că mâine va fi
ultima mea zi pe pământ, și să iau
decizii în consecință. Altcineva mi-a
sugerat să apelez la un grup de tineri creștini
care organizează excursii în străinătate în fiecare iarnă, la prețuri reduse. Cineva mi-a sugerat programul
Work Away, prin care poți vizita țări străine muncind câteva luni departe de
casă. Iar o prietenă mi-a propus ca, dacă voi ajunge în Portugalia, să mă cazez
la un motel social situat pe malul oceanului, contra 20 de euro pe noapte.
Atâtea idei, bune sau mai puțin bune,
venite de la oameni pe care până ieri nu îi cunoșteam,
sau de la prietene la care nu mă gândisem să apelez vreodată pentru ajutor,
m-au copleșit. Și m-am gândit ce mare greșeală
aș fi făcut dacă, de frică, aș fi ratat atelierul. Unde nici măcar nu am
plâns (deși era cât pe ce).
Exercițiul de la
final a fost să identificăm cel mai mic pas pe care îl putem face în direcția visului nostru. Un pas mărunt, ridicol,
dar pe care să îl facem degrabă și
constant. I-am promis lui Bogi, dream managerul meu, că în acest week-end voi
căuta pe Internet niște modalități potrivite de a ajunge în Elveția. La vară voi merge negreșit la conferință.
Bogi mă va căuta marți, ca să verifice
dacă m-am ținut de cuvânt. Eu, la
rândul meu, o voi verifica pe ea.
Deja simt că visul meu capătă concretețe. Mă pot vedea pe malul lacului elvețian din munți,
lângă castel, admirând cețurile. Mă pot
vedea râzând cu Manuela pe străzile Dublinului. Mă pot vedea în Portugalia, pe
malul oceanului, scriind povestiri într-o agendă. Totul e mai clar acum. Și cu cât obiectivul e mai clar, cu atât e
mai ușor de atins. Mulțumesc, Mirela, pentru că m-ai făcut să îmi
aduc aminte de visul meu mereu amânat și
să îi dau importanța pe care o merită.
Pe care o merit.
Anca GOJ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu