IN MEMORIAM - EMIL BRUMARU

Domnule Emil Brumaru, ce este femeia?

O mireasmă echivocă, şi paradisiacă şi infernală, ce-ţi umple sufletul şi casa, şi-n vis şi pe covoare, şi ondulând, lipită de uşi sau de chiuvetă,  dar mai ales într-un pat spaţios cât cerul… O întrupare babană a divinităţii lascive, printre borcanele de bulion şi farfuriile cu maioneză sau creme de zahăr ars, îmbiindu-te să-i guşti tainele-i insaţiabile cu pofta ta învinsă de generozitatea ei carnală, de inteligenţa ei emoţional-bestială…

Cum vedeaţi dumneavoastră  femeia la 20, la 30 de ani şi cum o vedeţi acum?

Femeia la 20 de ani ai mei era, fie o mătuşă, soţie de ofiţer, versată şi isteaţă în ale deliciilor “murdare”, fie o colegă de-a mamei, la vreo 40 de ani, divorţată, bunoacă, “meseriaşă”, expertă în opturi cu dublă frână, îndrumându-mă voioasă în brutalităţile fine şi sufocante ale “şurubului”…

Femeia de la 30 de ani era o elevă repetentă.

Femeia de acum, cea reală, e asemănătoare cumva mamei mele… Dragostea ei este voluptoasă, plină de subtilităţi şi surprize savante, inventate de erotismu-i pătimaş la anii ei mândri, are părul castaniu şi buclat natural, căzându-i pe un spate de nimfă biruitoare, citeşte Baudelaire şi Apollinaire până la delir, gustă cu plăcere, ba chiar cu obstinaţie, obsesiile lui Sade, adoră bijuteriile, machiajul, o încântă bolţile clădirilor vechi, parfumurile de mosc, iasomie şi tutun, rujurile pasionale, vinurile inaccesibile, prăjiturile însiropate, fructele exotice, tăvile de argint şi vesela de porţelan, pictată cu patos de artiştii celebri – îndrăgostiţi lulea de gura ei avidă -, cerceii vintage (cu sutele!), rochiile aristocrate, dar poartă şi colanţi ce-i destăinuiesc fesele uluitoare, “cu prispă”, cum se zice la ţară, de stă paharul cu apă pe ele, plin ochi, fără să se verse o picătură măcar, sânii ei sunt răstiţi, elastici,  dispreţuind vulgul, face o gropiţă abisală într-un obraz proaspăt de copilă obraznică şi mofturoasă, studiază tenace, are lecturi neaşteptate, curioase, dezvăluind o minte ageră, sclipitoare, împănată savuros cu expresii picante, ce mai tura-vura, e femeia cea mai frumoasă, mai ispititoare, mai inteligentă, din viaţa mea, iată! la 76 de ani. Un altar al amorului şi al sincerităţii la care mă închin nevolnic, e un ultim dar al lui Dumnezeu, un Prunc Divin ce-mi gângureşte numele în inimă.

Ce aţi căutat mereu la o femeie?

Frumuseţea armonioasă, statuară, patriciană, sinceritatea debordantă, inteligenţa fină, extrem de feminină, simţul infinit al sublimului, luxul fastuos al simţurilor devastate de o luxură, aş spune, genială-n tandreţea amestecată cu cruzimea unei fiare ce-ţi sfâşie viaţă, ţi-o mănîncă ca pe o pradă sângerândă…

Ce nu aţi înţeles niciodată la o femeie?

Minciuna ei funciară, deşi o prinde bine, e aproape ca o podoabă fascinantă…

Care este cea mai mare greşeală pe care un bărbat poate să o facă în relaţia cu o femeie?

Intoleranţa, stupiditatea reproşurilor inutile. Un bărbat care iubeşte iartă orice greşeală, chiar şi faptul de a fi „înşelat”, ba chiar ar trebui să se bucure de asta, să-i admită orice capriţ sexual, femeia fiind prin firea ei nesăţioasă, „femeia fântână” mai ales, dornică,  în adâncurile ei, pe domeniile sale regale, de orgii sacre, de sărbători ale cărnii înfăţişate-n rotunjimi celeste…

Care este cea mai mare greşeală pe care o femeie poate să o facă în relaţia cu un bărbat?

Să-l mintă, să-i ascundă bucuriile ei secrete, fantasmate sau reale…

Există femeia ideală? Cum arată?

Da, e cea care-mi sfinţeşte viaţa mea de-acum… neţinând cont de prejudecăţile celorlalţi… pe şleau spus: i se rupe-n paişpe de bâzâiala gloatei! Am descris-o cum arată; de fiecare dată când o văd mi se pare că e prima oară, mă uimeşte, mă ameţeşte, mă domină, mă surprinde că există, că e mai înaltă ca mine ( asta şi doream; când se întinde-n pat, cu picioarele ei formidabil de lungi, dărâmă toate vrafurile de cărţi cu o nonşalanţă de Zeiţă! – ce mai contează atunci movilele de Eminescu, Shakespeare, Dostoievski, Divina Comedie, Balzac sau Villon, Esenin, Rilke, Ribaud sau Verlaine, Apollinaire… adio, Cehov, adio, Anna Karenina…; iar pe stradă e atât de majestuoasă în trufia ei gingaşă, în mersul ei imperial, numai eu cunoscându-i intimul inel de logodnă valpurgică, încât toţi se holbează – le ies ochii ca la melci! - la miracolul ce apare în miezul copt al zilei pe străduţele provinciale ale urbei noastre împuţite: “În împuţitul orăşel / În care viaţa e-un purcel…” – uite că mă şi autocitez-  că e atotbiruitoare‼!

Sunt femei pe care le-aţi luat ca model?

Modelul este mama mea, extrem de curtată, cu pensionul făcut la Bălţi, născută pe malul stâng al Nistrului, în Basarabia. Ea îmi citea fragmente din Creangă deseori, umbla doar într-un combinezon roz şi scurt prin casă, povestea cu haz cum i-au căzut chiloţii –se rupsese elasticul – în faţa Palatului Culturii, îmi procura cărţi, printre care şi Istoria mare a lui Călinescu, nu era deloc de acord cu fetele cu care mă împrieteneam şi-mi băga, pe nesimţite, colege de ale ei,  cam de 40 de ani… ce mă răsfăţau şi mă învăţau “chichiţe” doar de ele ştiute şi practicate-n spume… “cu crăci”…

Cum vi se pare că e reprezentată astăzi femeia în societate? E ea egala bărbatului?

Cred că e superioară bărbatului, mai ales prin inteligenţa ei specific femeiască, luminoasă, mult mai nuanţată ca a noastră, mai duioasă, mai creatoare de curcubeie de fantezie în iubire…

Femeile iubesc mai profund, cu orice fibră a lor, femeile sunt însăşi IUBIREA, însăşi POEZIA! Divinizez părul lor cârlionţat cu care ne înfăşoară sufletul, nesăbuinţa lor în a se arunca cu capu-n jos în sentimentele cele mai adânci şi subtile… devotamentul lor ce nu cunoaşte margini… pofta lor de dragoste… neostoita lor foame de mângâieri… Îmbinarea lor ciudată de maturitate şi copilărie… Femeile îndumnezeisc viaţa noastră obtuză, precară, mizerabilă în fond, ne dau orizonturi nesfârşite de cunoaştere senzorială şi un avânt nemaipomenit, absolut necesar oricărui artist autentic. Ar fi sinistră o lume lipsită de femei! Ea, femeia, e TOTUL. Noi, bărbaţii, suntem doar partea din acest TOT.

Ce sfat i-aţi da unui tânăr de 20 de ani, în privinţa relaţiilor cu femeile?

Să fie învăţăcel ascultător şi silitor, mai ales silitor, la Şcoala Femeilor!

Care e versul care în accepţia dumneavostra reprezintă femeia?

E finalul din “Faust”-ul lui Goethe, în traducerea lui Doinaş:

“Etern-Femininul

Ne trage în sus.”

Notă. Text trimis (pe mail) de către prof. Vasile LESCHIAN.