Nu bătrânețile lor ne interesează! Nici oasele lor putrezind! Ci Dreptatea!

Măcar pentru ei să se facă un pic de dreptate… Pentru Eroii lui Decembrie ’89… Pentru ei să aducă Anul Centenarului un strop de Adevăr. Pentru că Recunoștința nu poate exista fără Adevăr. Și nu, nu cere nimeni răzbunare… Nu este nimeni ranchiunos și nu stăm cu pixul în mână pentru a număra anii de pușcărie pe care oricum nu îi vor primi pentru genocidul pe care l-au făcut. Și, oricum, la vârsta lor nu mai contează. Nu mai contează pușcăria, nu mai impresionează gratiile ca delimitare fizică. Și nici pentru noi. Importantă este acuzarea și răspunderea ca acte de îndreptare morală. Pot fi condamnați cu suspendare. Nu interesează pe nimeni să le vadă oasele putrezind prin pușcării. Dimpotrivă! Căci la câți lăptuci au în jurul lor s-ar putea să ne trezim că-i îi scot ăia post mortem pe post de relicve doctrinare de partid și de regim. Și îi transferă în martirajul post-decembrist al neputinței nostre de a ne opune minciunii, ipocriziei, falsului.

Dar trebuie să vedem împlinit acest Adevăr Juridic cât mai grabnic. Pentru Eroii din Decembrie ’89. Nu pentru înaintașii care au făcut Unirea acum o sută de ani, deși este anul lor de rememorare, nici pentru ceilalți Eroi ai țării.

Cu gândul la Decembrie ’89 trebuie săvârșită această dreptate! Și nu este o umilință nici măcar pentru acești bătrâni atât de „vișinizați” în mentalul lor.

Sigur, ei nu au puterea de a sta drepți. Nu fizic, ci moral… De a aștepta verdictul contemporanilor și a urmașilor acelora care au fost măcelăriți din vina lor, din cauza deciziilor lor de cârmuitori care voiau să se salveze în putere urcându-se peste trupurile unor tineri inocenți.

Cei inculpați azi, chemați la dreaptă judecată, sunt prea fosilizați pentru a înțelege. Pentru a pricepe că istoria nu este nici „ironică” și nici tupeistă cu bătrânețile lor. Ci ea, pur și simplu, găsește mereu o cale de a îndrepta lucrurile. Mai devreme sau mai târziu, nu contează, pe scala singurului timp validat în istoriografie contând doar Faptele. Pentru că faptele sunt la judecată, nu timpul! Și nu vor înțelege nu din cauza trecerii vremii, a îmbătrânirii lor, ci a mentalităților arogante, fudule, de privitori mereu de sus, din postura de cârmaci impuși cu mitraliera.

Se cred încă niște dumnezei. Se vede din vociferările pe care le-au avut la primirea veștilor primite, mugind că inculparea lor pentru moartea tinerilor din Decembrie ’89 reprezintă „o blasfemie”.

Or, asta spune totul despre felul în care se raportează la noi… Cei de atunci în plină înfăptuire a aroganței despotice, a lor dintr-un întreg post-decembrist, a lor, ei de azi, cei ce tot nu au înțeles. Și, mai ales, față de ei, cei din ziua de mâine. Nu se vor spovedi niciodată, fiind fără de Dumnezeu.

Și nu doar aroganța îi caracterizează, ci și fudulia. Pentru ei, primirea simbolică pentru câteva generații a unei înștiințări de inculpare, o dreptate așteptată din primele zile de post-decembrism, nu are o valoare simbolică. Pentru ei este doar „o ironie” că fix în ziua însângerării, în care acum trei decenii își croiau planurile diabolice, au primit înștiințările de inculpare, o ironie a unui plan ranchiunos al acelora care caută încă dreptatea.

Da, sunt ghinioniști! Pentru că nu toți aceia care își caută dreptatea au amuțit! Mai sunt mulți care luptă și nu se vor stinge înainte de a vedea Adevărul pe care îl așteaptă! Pentru că nu pot pleca din această lume cu această neîmpăcare. O neîmpăcare pe care cei vinovați pentru sângele din Decembrie ’89 ar vrea să o vadă epitaf-sigiliu.

Cei inculpați azi ar trebui să tacă. Să își păstreze suflul (tupeist) pentru ziua judecății pe acest pământ. Dar nu o fac. Pentru că într-o țară în care infractorii, condamnații, penalii stau cățărați pe osatura statului, nu o să stea ei cu fruntea plecată, nu?… Și nici tăcuți, ci își vor deșerta șarjele vomitive.

Ar fi putut măcar să demisioneze în clipa inculpării de la șefiile sinecurii pe care o conduc, un „institut” pentru… cercetarea revoluției. Pentru că nu banii pe care i-au luat de acolo contează, ci mârlănia de a fi spoliat post-decembrismul pe spatele morților acelui Decembrie însângerat.

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea