VIERMELE ȘI MELCUL

(fabulă)

După ploaie, în ogradă,

Pe-o cărare, într-un sat,

Melcu-i bucuros să vadă

Vreme bună de umblat.

Cum îl știm, cu casa-n spate,

Fără grabă, măsurat,

A avut pe săturate

Iarbă grasă de mâncat.

Ochii-n vârfuri de cornițe

Ageri îi îndreaptă-n jos,

Spre petunii și roinițe;

Drumul nu mai e prăfos!...

Cine e ca el? Cu toate,

E stăpân, are un rost,

Cu căsuța lui pe roate,

Oricând stă la  adăpost!...

Pe cărare, lângă dânsul,

Un biet vierme ofticos,

Slab, că te apucă plânsul,

Zice cu un glas mieros:

--Lasă-mă în locuință,

Melcule, sunt credincios,

Ți-oi purta recunoștință

Pentru gestul tău frumos!...

Cine poate să refuze

Viermele cel oropsit?

Melcul dă cumva din buze:

--Hai, poftim, bine-ai venit!

De ei doi vor fi ținute

Niște reguli, chiar pe loc,

Ca să poată să se-ajute

De ce nu, chiar reciproc.

Chiriașul se-nvoiește

Bate palma chiar acum

Iar ca plată, el dorește,

Să-i dea frunze de pe drum.

……………………………

Ți-ai găsit! Nu intră bine

În căsuța adăpost

Vierme...hrăpăreț din fire!

Nu era să țină post!...

Și din melc se tot îndoapă

Și se-ngrașă ne-ncetat

Iară gazda filantroapă,

Tot slăbind, a decedat!

Când cochilia-a fost goală

Chiriașul a plecat.

Și făcând o socoteală:

Cine-a fost mai câștigat?

Morala

Din mica istorioară

Ați dedus că nu-s povești:

,,Pe cine nu lași să moară,

Nu te lasă să trăiești!,,

Gabriela Gențiana Groza