E noapte, mamă, când îţi
scriu cu lacrimi,
Ţi-e sufletul înconjurat de
îngeri,
În viaţa ce-ai lăsat-o mai
sunt patimi,
Doar viaţa pământească are
plângeri.
Ai dus-o şaptezeci şi opt de ani,
Ce să-ţi mai iert din câte mi-ai făcut,
Nu-s Dumnezeu şi nu-mi
trebuiesc bani,
Dar fără tine parcă nu-s născut.
E bine-n cimitir, nu
trece plug,
Să-mi fie ţie-aproape nu am avut
parte,
Ce-a mai rămas din tine în coşciug,
E singură şi ea acum, este o
carte.
Cât ai fost pe Pământ trăiai
în Cer,
Dacă priveşti ce ai lăsat nu
îţi convine,
Eu nu mai am nimic şi nu mai
sper,
Dar demnitatea n-o fac de ruşine.
Dacă se poate numai dor trăi,
Atunci chiar mă mai bucur de-astă
viaţă,
Nu are cine a mă mai răni,
Mai pot privi pe orişicine-n faţă.
Mă tot gândesc, de ce am fost
născut?
Bărbatul tău a vrut şi un băiat?
Aiurea! Ştii tu cum am fost făcut,
Din testamentul nefăcut am
fost tăiat.
Şi-acum mă uit în stânga şi
în dreapta
Şi sunt înconjurat de proşti,
Când libertăţii nu îi dai şi
fapta
Se simte viaţa printre cei
anoşti.
Degeaba Dumnezeu dă semne,
Credinţa-n El de parcă e blestem,
Copacii-s cruci, nu se mai
simt şi lemne,
La mine nu mai am pe cin` să chem.
Constantin Mândruţă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu