RAIUL PE PĂMÂNT

Sătul îmi e românul de-atâta nebunie

În care de o vreme, se-ngloadă-n neoprit,

Mințit de toți pe rupte, în marea lui prostie,

Pe toți îi crede dânsul, că prea îmi e spășit.

Pe seama lui atâția și-au tot făcut avere,

Pe seama lui atâțea sunt astăzi îmbuibați,

El a tot dat săracul, visând n-alui durere

Că-i va veni norocul și lui, ca celorlalți.

Mereu, de când se știe, norocu-i doar la unii

Și nu la toată gloata din mulții cei sărmani,

Așa averi se-adună, din bogăția lumii,

Înavuțind o mână de veșnic șarlatani.

                            *

Mărite, ce ai lumea întreagă la picioare,

De ce lași nedreptatea să-mpartă lumea-n două,

De ce nu lași  averea câștige-o fiecare

Prin muncă doar cinstită, nu vorbărie goală.

Nu învârteli ascunse, nu lucruri necurate,

Nu înrobind pe alții te-navuțești pe tine,

Acestea adunate vă fi-vor mari păcate

Ce-or cântări-n balanță, când vor veni la Tine.

Cât nu va fi dreptate deplină-n astă lume,

Degeaba-s rai și iaduri pe-acol’, pe undeva,

De-ar fi cum noi tot vrut-am, cinstite, toate bune,

Cel rai ar fi aicea și nu altundeva.

19.O1.2020

        Mircea Dorin Istrate