de
Gheorghe Pârja
Mă întristez că iarna aceasta nu este o iarnă
profundă, cu ninsori voluptoase, cu fulgi care apropie cerul de pământ, cu
troiene ce nivelează dealurile, cu râuri înghețate și vrăbii zgribulite sub
streșini. Nu mai este iarna aceea dintr-o copilărie pierdută, nu este nici
iarna pe uliță. Nici iarna unui timp înghețat, când vulpile veneau să se
încălzească în podul cu fân. Iarna adevărată a dezertat de la noi. Cineva i-a
procurat pașaport și a trimis-o undeva departe, iar noi am rămas singuri, în
mijlocul unui fals anotimp. Ne înconjoară pustiul cu întrebările climei, ne paște
deruta, iar sintagmele nu mai devin propoziții. Toată lumea cere viață, nimeni
nu cerșește iarnă.
Personajele iernii au plecat din teritoriile
noastre, nu mai au nevoie de haine groase, iar noi ne îndreptăm spre casele
noastre cu sufletele nelămurite că ne-a fost izgonit un anotimp. Și frigul
acesta care, se mai abate pe la noi, este un frig provizoriu, este o umbră a
frigului. Nu mai avem încredere nici în omături, deoarece ne păcălesc. Și când
vin, stau puțin pe la noi. Ori se revoltă sub formă de viscol. Nici soarele din
această iarnă nu este convingător, doar cerul din nopțile cu lună clară,
înconjurată de stele, ne amăgește cu o noapte friguroasă. Nevoia de iarnă nu
este neapărat o nevoie de frig. Cât mai ales nevoia ca anotimpul alb, pur să nu
falsifice oameni.
Iarna mănoasă, cu întinse omături ne sublimează
întru frumos, ne aduce aminte că albul este puritatea supremă. Într-o iarnă
falsă, nici jurămintele de dragoste nu sunt adevărate, iar fericirea este
rănită, mulțumirile sunt pe jumătate, iar copiii, da, la copii mă gândesc acum,
devin maturi fără voia lor. Ce nenoroc a dat peste noi că pruncilor le-a fost
jefuită bucuria iernii adevărate! Iarna de acasă, nu iarna din munți. Bucuria
de a ne bate cu zăpadă în preajma casei. De a fi curați la suflet precum este
bucuria vieții. Adică însăși viața. Fără iarnă ne cuprinde rigoarea care, nu
întotdeauna, este în folosul nostru. Iarna ne mai dă speranța de visare, ne
alungă zădărnicia lumii, ne apropie iubirea de forma necesară a reveriei, ne
face să scriem altfel despre pelerini și rugăciunile lor.
Picătura de sânge pe zăpadă parcă reînvie o scenă
cosmică. Și sângele are alt preț când ninge. Mă văd izgonit dintr-o biserică de
gheață, în care credința aduce căldură, iubirea se face statuie, iar omul este
om. Iarna, poate, nu mai este iarnă pentru că mi-au murit mulți prieteni. Au
luat iernile cu ei. Apoi frigul cel rău s-a strecurat în dicționare, unde
îngheață multe cuvinte. Prin limbaj, prin cuvântul așezat, ne bucurăm unii de
alții, așa cum ne bucură iarna mănoasă. Cum se bucură și pământul. Prea se
îndepărtează omul de aproapele lui, cum se îndepărtează iernile de noi.
Cred că este nevoie de o iarnă adevărată. Pentru a
fi oameni în adevăratul sens al purității. Iarna ne izbăvește de multe păcate.
De aceea regret că trăim o iarnă aproximativă, când se schimbă guvernele, în
care nu avem parte de bucuria copiilor. Așa cum, cred, că ar trebui să fie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu