Elegie pentru Italia

                                              de Gheorghe PÂRJA

Nu am fost niciodată în Italia. Pare straniu, dar așa mi-a fost dat să nu dorm nici măcar o noapte la umbra Columnei lui Traian, precum Badea Cârțan. Eu am în mine Italia din lecturi, din albume, din celebrele filme neorealiste, era de aur a cinematografiei italiene, care mi-au marcat tinerețea. De la Rocco și frații săi, cu muza regizorilor italieni, Claudia Cardinale, la Ciociara, cu Sophia Loren, ori actori precum Marcello Mastroiani sau Alberto Sordi. Și alți mulți, foarte mulți. Ca spectator, am rămas un produs al filmului italian regizat de Federico Fellini, Luchino Visconti și mulți alții foarte buni. Așa am ieșit în lume stând într-un perimetru limitat involuntar. Poate de aici pasiunea de a ilustra lumea prin mijlocirea metaforei.
Și, totuși, în urmă cu câțiva ani, ochii mi i-am limpezit în lumina nordică a Italiei, prin Lombardia, în trecere spre Portugalia. Scriam atunci despre emoția transferării peisajului în cuvinte. Nordul Italiei este dominat de măreția munților. Chiar mi-am închipuit locul pe unde a trecut Hannibal Alpii. Am fost fascinat de acel eveniment, expus la ora de istorie, pe care mi l-am închipuit ca fiind una dintre cele mai temerare acțiuni ale unei forțe militare într-un război antic. Ocolind garnizoanele romane și flota navală, generalul a reușit să conducă armata cartagineză peste Alpi, în Italia, armată formată din mii de soldați, călăreți și elefanți. Atunci mi se perindau sub privire marile lacuri, cu insule și grădini exorbitante, adevărate splendori ale naturii. Aceste imagini erau completate de tezaurul de valori ale arhitecturii lombarde, palate și catedrale.
Acum, ne vin din Lombardia vești triste. Realismul a devenit acut, de o răceală care provoacă frică. Se pun în chenare fixe culorile sumbre, primejdioase ale morții. Primim descrieri sfâșietoare din această regiune din Nordul Italiei. E un război acasă, scrie un confrate. Bergamo este un oraș pus­tiu. Singurele sunete pe care le auzi sunt clopotele bisericii, care bat pentru morți și ambulanțe. În afara cimitirelor, sicriele stau îngrămădite unele peste altele, pentru că nu e nimeni să le îngroape. Fiecare familie, de aici, are măcar un membru care suferă de coronavirus. Privesc o fotografie în care militarii transportă cadavrele. Spitalele din zonă sunt gata să cedeze. Oamenii bătrâni se luptă cu singurătatea și deznădejdea. Viorel Boldiș, cunoscut ca poetul românilor din Italia, scrie că starea de urgență este asemănătoare cu atmosfera, povestită de părinți, din al Doilea Război Mondial.
Starea de urgență este o stare de asediu. Autoritățile au primit puteri sporite, ni s-au limitat drepturile, după o anumită oră nu mai ieșim din casă. Rămân activi doar medicii și brațul înarmat al țării. Unii vindecă, alții veghează ordinea. Că tocmai dezordinea, neascultarea, sfidarea legilor sunt aliații epidemiei. Dacă vi se pare un film despre sfârșitul lumii, ei bine, nu este. În Lombardia, unde locuiesc, tocmai se întâmplă fapte cutremurătoare, scrie poetul născut în Oradea. A fost redactor-șef la un cotidian local, apoi s-a stabilit în Italia. Când mă gândesc la medicii Italiei înțeleg, de aici, din Maramureș, sensul profund al sacrificiului. Nici în cele mai imaginate cărți nu am întâlnit episoade în care cei care sunt sortiți să salveze vieți, cad secerați de moarte lângă patul bolnavilor. Da, medicii italieni își dau viața pentru a vindeca semenii.
Un incredibil joc funebru al existenței! Ce lecție a jertfei! Ce onoare profesională! Mai ales când ne gândim că nu au dezertat de la misiunea salvatoare. Lucrează până la capătul puterilor pentru ajutorarea aproapelui. Unii dintre ei mor. Ei sunt statuile de fum ale unui eroism în condiții de front. Mulți dintre noi suntem alături de aceste crude întâmplări. Avem o solidaritate sufletească față de cea mai lovită țară europeană. Căreia nu prea mulți i-au sărit în ajutor. Fiecare cu necazul lui. Mă gândesc la românii rezidenți în Peninsulă, care au depășit 1,2 milioane. Aduc mulțumiri celor două colege, Julia și Lucia, care ne trimit corespondențe din lupta cu nevăzutul. Două maramureșence care poartă haina nobilă a reporterului de la fața locului.
Singurătatea sonoră a Italiei mi-a stârnit această elegie. Mi-a venit în minte întrebarea pusă de poetul spiritualității absolute, Holderlin: la ce bun poeții în vremi de restriște, dacă omenirea și-a pierdut din sclipirea din timpuri mai așezate? Nu ne preocupă mirarea greacă din îndoiala socratică. La scrierea acestui text au asistat cărțile a doi poeți italieni: Eugenio Montale și Cesare Pavese. Spiritul liric mi-a stat de veghe. Mi-a fost de folos.