Pe data
de 28 noiembrie 2010 am terminat textul în două părți Folclorul și sferele în care el își exercită influența. Prima parte
se numește Hans Christian Andersen și
Petre Ispirescu, doi slujitori de marcă ai basmului nemuritor, în care fac
următoarele afirmații despre cele două linii directoare din basmele ilustrului
nostru compatriot:
„A.Influențe
din cultura și basmul universal, așa cum se învederează ele fie în
povestea George cel viteaz, unde copilul înfășat este găsit și hrănit de
capra unui pustnic, fapt care de îndată ne duce cu gândul la celebrul roman
pastoral Dafnis și Cloe al lui Longos
(roman tradus pentru prima dată în limba română în a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea de către Toma Logofătul), fie în povestea Cei trei împărați, basm în care fratele mai mic mănâncă niște
smochine fermecate și la iuțeală se
transformă în măgar, ceea ce n-are cum să nu ne ducă cu gândul la Măgarul de aur al lui Apuleius, mai ales
că pe teritoriul României de-atunci (și de-acuma) nu s-au pomenit smochini pe
rod.
Al
doilea filon de influență vine dinspre formidabila mitologie greacă și suntem
încântați cu următoarele: voinicul George din basmul mai sus amintit este
sfătuit de o pasăre vorbitoare/măiastră să se scalde în sângele scorpiei pe
care tocmai o răpusese, dându-i asigurări că pe urmă nu va mai avea frică de
nimeni (a se citi „va deveni invulnerabil”), „afară de Dumnezeu”. Eroul
basmului îi urmează sfatul și intră în scăldătoare, dar când iese, el – aidoma
lui Ahile, cel ținut de mama lui de călcâi și scufundat în Styx pentru a
dobândi invulnerabilitatea – are la
rândul său o mică zonă vulnerabilă: locul unde i s-a lipit de trup o frunză!
Cea de-a doua înrudire cu mitologia greacă o avem în
basmul Balaurul cel cu şapte capete:
Viteazul care-l ucide pe balaur, pleacă în căutarea focului înlocuitor, după ce
acesta fusese stins de sângele scurs din „fiara spurcată”, şi-l găseşte într-o
peşteră unde trăiau „nişte oameni uriaşi,
care aveau numai câte un ochi în
frunte (subl. mea, G.P.)”.
Nota 1: Ştim cu toţii că ciclopii,
personaje fabuloase rodite de mitologia greacă, erau nişte uriaşi ce trăiau prin
munţi şi peşteri şi aveau un singur ochi în frunte.
În fine, dar nu în ultimul rând,
merită semnalate apropierile tematice dintre unele basme ale lui Petre
Ispirescu si semenele lor din basmul universal: Cotoşmanul năzdrăvan nu este
decât fratele mai tânăr al Motanului încălţat, îndrăgitul personaj antropomorf
al lui Ch. Perrault, ambii motani având o contribuţie decisivă la îmbogăţirea
stăpânilor lor; la rândul ei, zâna ajunsă de dragul prinţului găinăreasă la
curtea împăratului, se dovedeşte a fi sora mai tânără a Cenuşăresei, căci tot
la fel ea îşi pierde condurul fugind din sala de dans, care la încercare i se
potrivește ca turnat doar ei, astfel devenind nevasta feciorului de împărat;
iar fata şi băiatul din Copiii văduvului
şi iepurele, vulpea, lupul şi ursul, nu sunt ei, oare, reeditarea în
variantă românească a oropsiţilor Hansel şi Gretel, mult îndrăgiţii copii-eroi
ai fraţilor Grimm?
B)A
doua linie directoare vizează interinfluenţele (ori poate că
aceeaşi sursă de inspiraţie, dar cu prelucrări diferite) din interiorul
basmului românesc:
Avem mai întâi asemănările
aproape până la identitate dintre unele părţi din povestea Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşii şi Harap Alb, mai exact dintre acele părţi ale basmelor în care cei
doi eroi (Ţugulea şi Harap Alb) pornesc la drum după fetele de împărat: Ţugulea
spre castelul împăratului stririlor, Harap Alb înspre curtea împăratului Roşu.
Amândoi eroii ies biruitori din suita de peripeţii de care au parte în calitate
de peţitori, numai întrucât sunt generos ajutaţi de acele personaje năzdrăvane,
care – rând pe rând – îşi convertesc hidoasele lor anomalii fizice în
nepreţuite însuşiri umane pentru câştigarea întrecerii cu capricioasele şi
neiertătoarele prinţese: Flămândul, Setosul şi Frigurosul la Ispirescu,
respectiv Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă la Ion
Creangă.
Nota 2 : Doar numele miezoase
atribuite chipoaselor sale personaje şi-i îndeajuns să constatăm sporul
artistic izbutit de humuleştean în basmul său Harap Alb...
O altă apropiere se întrevede
între Balaurul cel cu şapte capete şi
basmul eminescian Călin Nebunul. În
ambele basme focul se stinge în timpul luptei, iar cei doi eroi – conform
înţelegerii iniţiale cu soţii lor – pleacă în căutarea focului înlocuitor. Dar
pentru ca tovarăşii lor să nu ia seama la pocinogul de care au avut parte, ci
să doarmă duşi mai departe, ei au grijă ca, până vor reveni cu focul, să lege cele trei
personaje ce întruchipează seara, miezul nopţii şi zorile: Murgilă, Miazănoapte
şi Zorilă la Ispirescu, De-cu-seară, Miezu-nopţii şi Zori-de-ziuă la Eminescu.
Prin analogie cu raportul stabilit
între fraţii Grimm şi H.Cr.Andersen, putem spune că Petre Ispirescu este prin
excelenţă culegătorul de basme (el chiar are grijă să menţioneze sursa care i
l-a comunicat: tatăl său, fratele George, un soldat etc.), în timp ce Creangă
şi Eminescu sunt prelucrătorii la un înalt nivel artistic.
De subliniat că stilul lui Petre
Ispirescu este simplu, sobru şi direct, ceea ce – desigur – îl situează în imediata
vecinătate a exprimării orale, şi că tot ca într-o exprimare liberă, el conţine
nenumărate regionalisme, unele dintre ele aproape pierdute pentru graiul
zilelor noastre: a zăticni, zăcaş, meremet etc”.
Toate aceste evidențe l-au
determinat pe Theofil Simenschy să afirme în opul Cultură și filosofie indiană în texte și studii că „În basmele lui
Ispirescu se găsesc multe elemente folclorice identice cu acele pe care le
întâlnim în literatura greacă și mai ales în sanscrită (Mahābhārata, Pancatantra
etc.)”, că cea mai importantă din acest punct de vedere este „celebra colecție
de povești în versuri a lui Somadeva, intitulată Kathāsaritsāgara” sau Oceanul
de povești (cuprinde 21388 de versuri și 350 de povești scrise de marele
poet indian între 1063-1081 e.n., unde se întâlnesc „foarte multe elemente
asemănătoare acelora din basmele lui Ispirescu”, atât de asemănătoare –
completează marele nostru indianist – încât „unele basme par a fi o prelucrare,
foarte liberă, a anumitor povești din Somadeva”) și că în basmul Hoțu împărat (o variantă a acesteia se
întâlnește la Herodot, variantă de care – printre mulți alții – s-a ocupat savantul
francez Gaston Paris, o alta – cu automate, car zburător, elicopter – apare la
Somadeva), mai bine spus în varianta povestitorului român, apare năstrușnica
mașinărie zburătoare, pe care acesta o numește „foișor”.
Astfel
de asemănări fiind cu duiumul (între Fata
săracului cea isteață a lui Ispirescu și povestea cu cântarul de fier din Pancatantra, între basmul ispirescian Cei trei împărați și romanul Metamorfoze sau Măgarul de aur al lui Apuleius, între episodul cu sfada celor trei
draci din adorabila poveste ispiresciană Zâna
zânelor și păruiala celor doi fii ai zmeului Maya din Kathāsaritsāgara lui Somadeva etc.), voi încheia acest capitol cu două
elocvente citate: cel în care Făt-Frumos, eroul principal (prin extensie, eroul
referențial al românilor) din basmul lui Ispirescu Voinicul cel cu cartea în mână născut, își pierde căciula și acela
din Mahābhārata, în care Nala
(episodul se intitulează Povestea lui
Nala) „bagă de seamă că i-a căzut haina la pământ”:
„Odată
începu Făt-Frumos să strige:
-Stai,
mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap.
-Ce stai
dumneata de vorbești? Las-o încolo la nevoile căciula, că ea acum o fi cale de
șase luni de departe, să mergi până acolo, unde a căzut ea”.
Dar Nala
îi răspunse: «Haina ce ți-a căzut este acum departe. Am trecut de-o poștă și
n-o mai putem lua»”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
10-11
martie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu