Cred că două sintagme au contribuit covârșitor la
rezistența noastră în istorie: casa părintească și locul părintesc. La prima
vedere, cele două expresii nu s-ar deosebi prea mult, deoarece au un soare
comun. Pentru mine, locul părintesc are un spațiu lingvistic mai larg de
înțelegere. Casa părintească este temelia tuturor întâmplărilor omului. Alături
de biserică, ea este centrul cosmosului sufletesc pentru fiecare dintre noi. Nu
doresc ca acest text să vă provoace nostalgii. Am mai spus că nu mă împac cu nostalgiile,
eu funcționez cu amintiri. Pentru mine, casa părintească din amintire este
locul nașterii, mama fiind vegheată la venirea mea pe lume de Moașa Maria.
Era o casă din lemn de stejar, cu bârne late,
cioplite din secure. Avea șatră în trei ape, cu stâlpi sculptați, fiind podită
cu scândură de brad. Târnațul, sub care era o pivniță din piatră, avea o ușă
mică, în care ajungeai urcând câteva trepte din lemn masiv. Avea două camere
spațioase, în care intrai trecând printr-o tindă. Pe jos era pod de pământ, pe
care în fiecare sâmbătă, ori de sărbători, mama îl primenea cu argilă muiată.
Eu m-am născut în camera dinspre grădină. Camerele aveau meștergrindă, pe care
se țineau pâinea, hrisoavele familiei și Biblia. Din tindă, pe o scară, urcai
în pod, unde era inventarul casnic al mamei. Era acoperită cu dranițe.
Aveam vreo șase ani când tata a hotărât să facă o
casă nouă. Care este și astăzi. Spargerea casei vechi a lăsat o rană în mine.
Și acum aud cum se surpă bârnele în memorie. A venit meșterul Crăciun, cu
feciorii, și s-au apucat de ridicarea noii case. Ne-am mutat, temporar, în
grajd, amenajat confortabil pentru locuit. Pentru mine, locuirea în casa veche
este începutul de lume, care ascundea o comoară. Firește, nimeni nu a dat de ea
ori nu s-a învrednicit nimeni să o caute. În schimb, îmi amintesc, toată casa
era pătrunsă de vraja ei. Da, casa aceea păstra o taină, era miracolul unui
timp prin care s-au perindat câteva rânduri de oameni.
Casa în care am venit pe lume în 27 aprilie, ziua de
joi, după cum a scris tata, cu creion chimic, pe lada de lemn a familiei. Este
certificatul real de naștere. Stă și astăzi mărturie. Apoi s-a înălțat,
anevoios, casa cu trei camere, cămara de urcat în pod, o șatră îngustă, un
târnaț cu trepte de ciment. Jos, o pivniță transformată în bucătărie. Casa este
acoperită cu tablă. Anexele, grajdul și colejna, erau acoperite cu internit. În
curtea casei părintești s-a înălțat încă o clădire, acum adaptată la condiții
mai bune de locuit, pentru familia mea. Cam asta este geografia actuală a
gospodăriei.
Cum se vede, casa este un martor al schimbării
vremurilor. Sentimentul casei părintești se împlinea, se oglindea tocmai în
mișcarea de revoluție a lumii în care trăim. Casa poartă chipuri și înțelesuri
care nu se sting. Fac parte din zestrea fiecăruia dintre noi.
Pentru omul locului, casa are sens și viață, gând și
suflet. Eu am avut din copilărie frica de înstrăinarea de casa părintească.
Prima încercare a fost plecarea în armată. Acea plonjare în necunoscut. A doua
a fost coborârea în București, la facultate. Primele luni au fost un contrariat
exercițiu de adaptare. Fac o mărturisire în premieră. Dorul de casă mă îndemna
spre Gara de Nord poate voi vedea un maramureșean coborând din tren. De câteva
ori am avut noroc.
Eram legat de sat, era greu să plec din universul
care avea în centru casa. Cred că era prima patrie pe care știam să o definesc.
Să o cuprind cu privirea, să o ating cu mâna. Casa părintească însemna tradiție
vie, însemna lege, însemna rudenie, învățarea lumii, deprinderea rânduielilor
creștine. Familia nu era de închipuit fără o casă trainică. Adică să ai cele
necesare pentru trai.
Casa se ținea cu multă trudă. Dar și cu multă
mândrie. De la naștere la moarte. Tata și mama au murit în casa ridicată de ei.
Casa era și altar. Dimineața și seara, părinții se rugau lui Dumnezeu în colțul
de răsărit al casei. Ori coborau Biblia de pe meștergrindă și citeau în
liniște. Mama m-a pus să învăț pe de rost Psalmul 50, despre jertfa cea
adevărată și buna slujire a lui Dumnezeu. Aminteam la început de locul
părintesc. Pentru mine are o înțelegere mai largă, deoarece iese din hotarul
satului. Ajunge în Valea Mătrăgunii, la Valea Sasului, ori Sub Piatră.
De când s-a deschis, fără precedent, lumea, casa
părintească s-a transformat în dor. Nădejdea rămâne la cei rămași în casele
părintești din sat. Ei vor făuri amintiri. Eu am rămas cu amintiri pline de
forme, dar mai am răgazul să locuiesc în realitatea amintirii. Să trăiesc sub
spusa lui Grigore Vieru: pasăre mai frumoasă ca fumul deasupra casei
părintești, nu s-a văzut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu