POMUL CUNOAȘTERII

Ades, cu gândul minții mă-ntorc în cel trecut,

În care-Adamul lumii atunci a apărut,

Să-ncerc a înțelege ce-a fost în a sa minte

Și cum văzut-a dânsul a vieților clipite.

Întâi și-a-ntors privirea în juru-i, în rotit,

Apoi și-a ridicat-o spre cerul nesfârșit

Și a văzut că-i singur, jur-împrejur pe humă

Și-n gând el întrebat-a: Cine îmi este mumă?

Tăcere-apăsătoare, de nicăieri răspuns,

Un gând ce îl apasă, mister de nepătruns,

Ba încă pe de-asupra, apoi mi s-a trezit

C-o Evă-mbietoare și bună de iubit.

Ca-n Rai le-a fost viață, cu toate îmbuibați,

Cu-atâtea la-ndemână n-au vrut a fi bogați,

Da-n gândul lor cel tainic îmi tot cătau răspuns

La câte-mi sunt în lume și cine-acol’ le-a pus.

Și-apoi de ce nu-i voie ca mințile-omenești

Să îmi cunoască taine din lumile cerești?

Acolo unde-i unul atotputernic zeu,

El,  Creatorul lumii, Iubitul Dumne-Zeu.

                                **

                                 *

Când știi cumva prea multe, ce-a minte mi te-nșeală

De încă vrei putere și glorie și  fală,

Atunci,  înspre pierire e drumul tău deschis,

Că strâmbă-i judecata și-nșelător cel  vis.

Aici suntem acuma, de-aceea vom pieri,

Că noi pe noi de-o vreme tot vrem a ne robi

Și  născocind războaie și molime mereu

Ne vrem s-avem puterea, ca însuși Dumnezeu.

                               *

Îndeajuns e unul, acolo, între sfinți,

Nu cum vreți voi ce încă, de-avalma vă-mbulziți,

Că voi nu vă-nțelegeți nici pentu două ace,

D-apoi pe lumea toată, cum voi o vreți a face.

Doar înțelepții lumii și de aici câțiva,

Ar trebui să aibă puterea de-a avea

Pe mână soarta lumii, că noi, cei păcătoși             

Nedemni  suntem cu toții, imberbi și belicoși.

De-aceea acum voi oameni, mai des vă întrebați:

N-ar fi cumva mai bine să fim cu toții frați?

Să creștem în iubire, iertare și dorință

De-ai ajuta pe ceilalți, ce sunt în suferință?

S-avem doar cât se cade, s-ajungă pentru toți,

Să nu mai fim o parte mișei și alta hoți,

Să facem să-nflorească aicea Raiul sfânt,

La fel cum e în ceruri și-ades în al nost’ gând.

Eu cred, Mărite Doamne, că Pomul cel Oprit

E pentru veacul nostru atât de potrivit,

N-avem în noi virtute, onoare, demnitate,

În dragoste și-n pace să mergem mai departe.

Din gândul nost’ să scoatem ce-a sete de putere

Și  vrerea de-mbuibare prin stânsul de avere,

Trădarea, lașitatea, enfaza-ngloriată,

Și-n locul lor să punem, Iubirea Adevărată.

                       ****

E mult până departe, dar vremea o să vină

Să mergem într-acolo cu gând fără de vină

Și-abia atunci Măritul, ne da-va dezlegare

Să știm  și taina lumii, Cunoașterea cea Mare.

09.05.2020

     Mircea Dorin Istrate