Covid 19, o boală cuviincioasă, onestă, discretă

 Într-un avion, pe o terasă, la biserică, într-un birou, în autobuz, intersectându-ne cu ei pe străzi, în pieţe, la proteste, chiar dacă nu poartă mască niciun semn nu-i trădează că ar fi purtători de coronavirus. În comparaţie cu sinistra gripă spaniolă de acum o sută de ani, Covid 19 este o boală cuviincioasă, frumoasă în manifestările ei asimptomatice, onestă, cât se poate de discretă căreia îi plac infectaţii frumoşi.

Asimptomaticii sunt la fel de frumoşi ca înainte de a fi infectaţi. Poartă virusul în gât, în nas, pe mâini, fără ca virusul să-şi trădeze prezenţa. Asimptomaticii pot râde, pot glumi pe seama coronavirusului. Pentru că boala nu lasă semne pot participa la protestele anti-restricţii. Spre deosebire de Covid 19, gripa spaniolă îşi anunţa prezenţa cât se poate de urât. Numeroşi scriitori şi artişti au descris-o, unii s-au molipsit fără să-şi piardă viaţa, dar alţii nu au avut acest noroc.

Printre cei care au murit de gripă spaniolă, mai aproape de noi, s-au aflat scriitoarea Kaffka Margit şi poetul Ady Endre, care scria „Ce mort frumos puteam să fiu”. Poetului originar din ţinutul Sătmarului nu i-a fost dat să fie un mort frumos. Feţele infectaţilor se învineţeau, pe obraji le apăreau pete maronii, în câteva zile acestea le acopereau total feţele, apoi se înnegreau. Un ziarist american, aflat într-un spital de campanie, scria că albii nu mai puteau fi deosebiţi de negri.

Vizitându-l pe poetul Apollinaire, atins de gripa spaniolă, un confrate notează că era complet negru. A doua zi marele scriitor Guillaume Apollinaire a murit. Un alt mare poet, dar şi medic, Wiliam Carlos Wiliams, deşi îngrijea zilnic până la o sută de bolnavi, a scăpat cu viaţă. Infectat şi el, un alt mare scriitor american, Scott Fitzgerald, a supravieţuit bolii, dar nu a scris niciodată despre ea. A preferat să scrie „Dincoace de paradis”. La fel a procedat şi John Dos Passos. Nebunaticul poet Ezdra Pound a crezut că are doar o simplă gripă.

Şi scriitorul Romain Roland a avut nenorocul de a se îmbolnăvi de gripă spaniolă. Aflat într-un hotel, recepţionerii l-au încuiat în cameră, şi dacă nu sosea mama lui unul din laureaţii Nobel pentru literatură nu ar fi apucat să scrie „Inimă vrăjită”.

Un personaj din romanul”Călătorie la capătul nopţii” de Louis- Ferdinand Celine este un savant aiurit care a avut un rol determinant în virusologie, un epidemiolog care s-a confruntat cu epidemia de la sfârşitul Primului Război Mondial.

Dintre marii pictori atinşi de teribila gripă se remarcă Egon Schiele. Şi-a văzut soţia şi copilul nou-născut murind, dar înainte cu trei zile de moartea lor pictase un tablou sfâşietor, rămas neterminat, intitulat simplu “Familia”. După câteva zile a murit. Avea doar 28 de ani. Este posibil să fi murit de gripă spaniolă şi pictorul Gustav Klimt. Nu se ştie.

Celebrul „Strigăt” capodopera pictorului Eduard Munch se datorează fricii pictorului că s-ar putea îmbolnăvi de gripa spaniolă. Pictorul Aurel Popp vine acasă în permisie pentru a-şi îngriji copiii bolnavi de gripă spaniolă.

Spre deosebire de asimptomaticii noştri, infectaţii de gripă spaniolă deveneau vişinii ca vişina proaspătă, apoi se închideau la culoare ca pruna putredă. Un amestec de purpuriu, de mov şi albastru violaceu, cu pete roşu-întunecate ca sângele închegat. Cu timpul albastrul din jurul gurilor şi ochilor se făcea negru. Dincolo de aceste culori era carne dureroasă, ce începea să putrezească înainte de a surveni moartea. Virusul gripei spaniole nu se ascundea ca noul Coronavirus. Când sosea apăreau pete întâi pe degetele de la mâini şi de la picioare, apoi petele cuprindeau burta, spatele, feţele. Gravidele avortau. Bolnavii miroseau îngrozitor, a paie putrede. Victimelor le cădeau dinţii şi părul. Infectaţii îşi pierdeau auzul. Pentru că li se infecta şi nervul optic nu mai distingeau culorile, vedeau în ceaţă, totul era cenuşiu, gri.

În sicriu, pieptul celor morţi de gripa spaniolă se umfla. Medicii care se aventurau să le facă autopsia pentru a depista secretele pandemiei constatau că plămânii infectaţilor erau umflaţi, acoperiţi de o spumă rozalie. Bolnavii mureau la fel ca victimele coronavirusului Covid 19 de azi, sufocaţi de propriile fluide.

Asimptomaticii noştri văd la fel de bine ca atunci când erau sănătoşi. Uitând că îi infectează pe cei la care boala se manifestă ca în cazul gripei spaniole, văd totul în roz. Mai mult, se pot număra printre participanţii la proteste, crezând că totul este o conspiraţie la scară planetară. Punând în balanţă teama de moarte cu plăcerea de a face sex, problema morţii în urma unei pandemii a atins-o şi Sigmund Freud, în „Dincolo de principiul plăcerii”.

Am auzit că o serie de scriitorii ţin jurnale despre Covid 19. Din păcate pentru experienţa lor directă, nu prea au ocazia de a vedea victimele noului coronavirus. Cel mai probabil scriu despre restricţii, despre limitarea libertăţii şi drepturilor cetăţeneşti.

Un singur lucru nu poate fi trecut cu vederea< când vine pandemia democraţia îşi poate lua o mică vacanţă. Eventual, doamna Pandemie, în chiloţeii ei tanga tip sfoară, se poate amesteca în puhoiul de oameni înghesuiţi ca sardelele pe plajele de la Marea Neagră.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş