Poetul Valer Popean s-a mutat într-un tainic loc!

 

La data de 19 noiembrie, la ora 05,46 poetul Valer Popean posta pentru ultima dată  pe facebook aceste versuri: „De la Târnăveni vă spun/Gândul meu rămâne bun/La spital, sub un vechi zid/Mă lupt cu un biet Covid”. Cine să-şi închipuie că vor fi ultimele sale gânduri, ultimile sale mărturisiri? Un om atât de puternic fizic, atât de tonic şi optimist, atât de iubitor şi prezent în lumea culturală a Ardealului? Şi totuşi, adeseori Dumnezeu lucrează în nebănuite moduri, tainice, neînţelese de oamenii de rând, arătând că El este Suveran. Mă gândesc la câţi  poeţii contemporani au trecut Styx-ul anul acesta pandemic, că poate Creatorul îşi doreşte un Cenaclu al Cerului, numai al Lui!

Ultima întâlnire a noastră a avut loc la Baia Mare, într-o sâmbătă cu soare deşi era 22 februarie, când a fost invitat la şedinţa Ligii Scriitorilor Maramureş. Ne ştiam mai dinainte cu ocazia „Prieteniilor literare” organizate de editorul şi scriitorul Ioan Romeo Roşiianu, la care venea cu bucurie.

Poetul Valer Popean a fost un răsfăţat al soartei, de exemplu ştiu că a fost decorat cu „Virtutea literară” la una dintre şedinţele de cenaclu a Ligii Scriitorilor Români, filiala Cluj, din acest an. De asemenea ştiu că a avut o bogată activitate literară şi jurnalistică atât la Târnăveni cât şi în capitala culturală a judeţului, Târgu Mureş, ştiu că versurile  ritmate şi melodioase i-au fost cântate  de mari artişti numai dacă ne gândim la Alesis.

Din păcate am doar două volume de poezii de-ale marelui dispărut, „Hibernarea din cuvinte nespuse” şi „Oglinzi paralele”(ca celebrul film românesc), dar ca o premoniţie (?!) compune şi îmi sare în ochi, acum după ce nu mai este printre noi, poezia „Cărări pietruite cu frunze”. Vă rog să vă aplecaţi ochii asupra acestor versuri, urmăriţi ideea poetică:

„Cărări pietruite cu frunze 

 Prin frunzele ce pietruiesc cărări 

Dispare urma ce-am lăsat-o-n timp 

Iar pașii mei pierduți devin iertări 

Pentru greșeli făcute în Olimp, 

 

Când rădăcini se cațără spre cer 

Să strângă norii într-un tainic loc, 

Voi construi un templu efemer 

În care clipele se sting în foc, 

 

Și frunzele căzute-n curcubeu 

Devin romanțe pentru mai târziu 

Iar băncile rezistă tot mai greu 

Pe-aleile pierdute în pustiu, 

 

Chiar dacă plouă și afară-i frig 

Mă plimb tăcut pe-aleile pustii 

Dar uneori mai plâng și-ncep să strig 

Durerea ce mă roade când nu vii, 

 

Iar frunzele tot pietruiesc cărări 

Aleile dispar prin rădăcini 

Și felinarele se-aprind pe mări 

Să scoată trandafirii dintre spini.” 

În fond, ce este omul pe acest pământ, ce este viaţa lui? Atât de bine a spus-o un alt poet român Alexandru Macedonski: „Viaţa este o ciudată comedie care amestecă împreună şi dureri şi bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns”.

Prietene, de azi toţi macii şi toate frunzele poemelor tale te vor plânge! Drum lin, printre stele Valer Popean! Te aşteaptă Ioan Voicu, Dragomir Ignat, Constantin Triţă, Daniel Chereji, Ioan Mureşan Lazăr...

                                                                               Gelu Dragoş