Dulcea povară a scrisului

                                                                                                       de Gheorghe Pârja

 De ce scriu? Iată o întrebare cu răspunsuri în evantai. Fiecare făptuitor are motivația lui. De aceea nu pot vorbi în locul altora. Deci de ce scriu? Neapărat trebuie să mă întorc în timp, în momentul de început, când în loc să mai trag încă o brazdă prin Valea Mătrăgunii, am avut la îndemână un condei. Să ne înțelegem de la început. Nu este vorba despre scrisul temelor de casă în caietul dictando, ci de răzvrătirea tăcută a sufletului, care dorește să facă ceva, ce nu-i poruncește nimeni. Scrisul este singurul mod de a vorbi fără să fii întrebat. Este taina din taină. Nu știu exact când am scris prima dată altceva decât mi se cerea la școală. Când am scris primul text de autor. L-am scris cu cerneală, eram licean și o bună vreme nu l-am arătat la nimeni. Era o poezie, apoi au urmat altele, scrise într-un caiet cu spirală. Emoțiile, care se traduceau și în rușine, m-au oprit să-mi trădez faptele unice în curtea mea. Întâmplarea vieții mele a făcut să am un profesor, pictor și poet, care la orele de desen ne povestea despre poezie.

Este vorba despre Domnul Chivu. Avea un volum de versuri premiat și nepublicat, că tocmai se schimbase regimul. Era prieten cu poeți validați din perioada interbelică. De la Constant Tonegaru la Emil Botta. Până ce clasa desena un măr după natură, Domnul Chivu ne scria pe tablă, în franceză și română, versuri de Baudelaire. Și acum țin minte o strofă memorată atunci. Ce investiție lirică făcea profesorul în viitorii învățători din Maramureș! Dumisale, am prins curajul, să-i arăt încercările mele. În loc de aprecieri imediate, mi-a adus din biblioteca personală volume de Rilke, Trakl, Simion Stolnicu, ori Horia Stamatu. Mi le-a dăruit. Acesta era modelul valoric al poeziei, după profesor. După câteva luni, m-a întrebat dacă mai scriu. Atunci mi-a spus apăsat: continuă! Și am dat înainte până în ziua de astăzi.

Numai că scrisul, pentru mine, a ajuns la o răscruce. De la o vreme mi-a devenit profesie. Meseria de jurnalist, cu toată libertatea de expresie, este un scris canonic. Nu în sens religios, ci datorită genurilor publicistice, care presupun o rigoare a imaginației. Adică scrisul, ca profesie, îți propune un pat al lui Procust. După atâta amar de vreme, de când sunt scriitor la ziar, chiar mă pot întreba: de ce scriu? Ca jurnalist, am scris pentru a trăi. Dar dincolo de pâine, scrisul este o terapie, îți clarifică gândurile, te ajută să înveți tot timpul. Scrisul ca meserie coace și pâine, deoarece este mijlocul de trai. Că din poezie și proză nu poți trăi. Pentru a publica o carte, plătești, fără să ți se întoarcă banii niciodată. Și atunci de ce scriu poezie?

Scrisul face bine, e ca o lege picată din rai. Vindecă rănile, mai vechi sau mai noi, aduce mângâiere sufletului și tihnă gândurilor. Scrisul liric nu ține seama de regimuri politice, pe când cel jurnalistic plătește tribut realității. Nu am fost scutit de aceste polenuri cenușii. În taina mea, am chemat în ajutor scrisul liric, eseistic, care mi-a fost de mare folos. Aveam în preajmă puterea magică a închipuirilor, pentru a zidi o lume cu semnătură personală. Când un bun este al tău, faci ce vrei cu el. Eu îl dăruiesc. Cum fac și alți confrați. Numai că, în cazul nostru, vorba Monahului de la Rohia, dăruind vei dobândi, nu se aplică până la capăt. Darul se poate întoarce și împotriva ta, în numele libertății de opinie.

Încrederea în binele scrisului mă face să merg mai departe. Deoarece nu sunt niciodată singur din pricina vieții cuvântului. A bucuriei și durerii lui. Că un cuvânt indiferent nu are viață lungă. Scrisul este și o formă de a te confrunta cu răul, de a vedea dacă nu-l poți transforma în bine. Uneori da, alteori nu. Nebunia lumii în care trăim, zgomotul și furia din jur te fac să faci un raport asupra realității. Că asta-i meseria sufletului. Unora scrisul li se pare o faptă ușoară. Vă spun cu sinceritate că este o dulce povară. Dacă nu este așa, nu este deloc. Mie îngerul scrisului mi-a dat sfaturi bune. Așa că am mai scris până în ziua de astăzi. Chiar am câștigat un pariu cu mine. Am împlinit un an de când, în fiecare zi, v-ați întâlnit cu numele meu în ziar. Mă întreb dacă nu am ajuns în halta din care să salut trecutul?

Se mai naște o întrebare: pentru cine scriu? La această întrebare puteți răspunde doar dumneavoastră, cititorii. Cum o faceți, adeseori. De la doamna Lucica, la domnii Dunca, Sima, Moiș, Năsui și mulți alții, care se ascund în spatele măștilor pandemice. Deși scrisul este o dulce povară, încă vraja lui nu m-a ocolit. Nu se știe până când. Până mâine, până poimâine? Mulțumesc celor care mai prețuiesc litera scrisă!