„Lockdown” -ul nostru; al nostru, cei de ieri…

 Oficialul UE ar fi vrut el să ne zică altceva… Că noi nu mai avem, de fapt, viitor… Noi cei de ieri… Că așa ne vor ei… Să nu mai avem viitor… Noi, cei de ieri, noi având tradiții și obiceiuri, noi având o anumită direcție și dezvoltare economică, noi cu o anumită gândire industrială și economică și, mai ales, o anumită independență… Pentru că toți acei „ei”, ne vor „altfel” pentru a ne condiționa accesul la propriul nostru drept; dreptul la viitor. Să avem doar un mâine decis de alții, în care noi să nu mai fim nici măcar figuranți, rolul de actori ni l-am pierdut oricum de mult timp, ci doar simpli spectatori… Să ne decidă acel altfel pentru standardul „politicaly correct” al zilei de mâine…

Doar că nu puteau să ne trântească ștergerea noastră, cei de ieri, așa fățiș… Și atunci au luat-o pe ocolite… „Aia nu e bună”, „aia ar fi bine să o schimbați”, „cealaltă nu e suficient de noneterogenă pentru diversitatea pe care vrem să v-o impunem”… Iar după ce au venit și ne-au spoliat vreme de trei decenii toate resursele, acum li se pare firesc să ne dicteze lockdown -ul viitorului nostru. Să ne închidă ceea ce ei consideră că nu mai este bun. Nu mai este bun pentru că nu mai au ei nevoie.

Pentru ei, lucrurile sunt simple… După ce au folosit inclusiv resursele noastre pentru a-și asigura dezvoltarea paralelă a infrastructurilor necesare feluritelor alternative energetice, acum ne diktează. Dar nu pentru că s-ar îngriji cumva de sănătatea noastră, ci pentru că acum ne pot face dependenți de ei, UE impunând urgența conversiei vechilor materii prime energetice.

De aceea astăzi ni se spune că bătrânul cărbune nu mai are viitor… Dar nu acel viitor ca plan de reconversie a infrastructurii, cu etape de transformare a tehnologiilor și industriilor, ci un viitor pe care unii ni l-ar bate de-a dreptul ca ferpar în scândurile unei țări-copârșeu. Pentru că la noi trebuie să fie vorba de închidere, de lichidare, de dizolvare… De genocid economic, social, de țară, de continuitate… Un genocid al prezentului aidoma extirpării unei molime a prezenței noastre încă atât îndărătnic înrădăcinată pe aceste meleaguri… Și am acceptat atâtea alte lucruri, de ce ne-am opune tocmai acum, nu?! De ce am fi ca alte state europene care își impun punctul de vedere?

Nimeni nu poate nega… Cele mai importante resurse prime pentru o țară sunt acelea pe care le (mai) are. Și la care are încă acces… Nu cele futuriste la nivel de implementare și nivel de productivitate.

Dar aceasta este parte din strategia de supunere a unei țări care a trăit trei decenii acceptând condițiile colonialismului economic. Și nu numai. Este strategia de îngenunchere definitivă prin închiderea a tot ceea ce este clasic, fie și bătrânesc, dar pe care noi ne mai puteam baza și mâine…

De ce nu ni s-au propus rocadele energetice din prima clipă a descoperirii resurselor noastre de gaz din Marea Neagră, de exemplu? Mai ales că, iată, ni se instituie o etapă, scurtă, de tranziție de la ceea ce a fost la acel futurism care, pentru noi, s-ar putea traduce prin niciodată… Sau a trebuit ca Europa să se asigure că ceea ce este al nostru, pe hârtie, fizic este al nostru doar prin alții?

Și este inacceptabil să privim atât de relaxați și de îngăduitori felul în care feluriți oficiali ai UE vin să ne dicteze ceea ce avem de făcut… Să ne traseze obligații și costuri când noi mai avem încă resursele noastre. Și care nu doar la noi sunt folosite, ci și în țări cu mult mai avansate industrial.

Trei decenii nu ne-a păsat… Și am lăsat să ne exploateze alții resursele… Am rămas și fără parte din acestea, dar, mai ales, fără Demnitatea peste care nimeni nu ar fi trebuit să-și permită să treacă pentru a ne impune ceva… Și poate acum realizăm și cât de valoroase erau pentru alții toate acele lucruri, iată, resursele (dar lista poate continua cu multe altele), care nouă ne erau implementate, la nivelul mentalului colectiv, ca fiind banale și nefolositoare…

Cezar Adonis Mihalache – Naţiunea