Căutând prin biblioteca personală o carte anume am dat peste volumul de versuri al prietenului familiei noastre şi a lui Ion Georgescu Muscel -„Iluminările Înaltului”, Editura „Grinta” Cluj Napoca, autor Dumitru Fânăţeanu, căci despre el am să vorbesc.
M-am gândit
cât de neglijat sau dacă vă pare termenul prea dur, atunci cât de omis a fost
de-a lungul timpului şi este în continuare
acest „Poet al Nordului” cum l-a numit
în prefaţa volumului Ion Cristofor!
Pe Dumitru Fânăţeanu l-am cunoscut în vechiul regim,
adică înainte de 1990, prin anul 1987 dacă nu mă înşel, la o triplă lansare de
carte la Baia Sprie (scriitoarea Florica Bud, regretatul om de televiziune şi
de condei Octavian Butuza şi fratele
meu, poetul Ioan Dragoş), unde Domnia sa avea calitatea de director al Casei de
Cultură Baia Sprie. Manifestarea a fost de nota 10! Şi nu a fost singulară!
Oamenii de cultură băimăreni preferau să meargă în oraşul vecin pentru
atmosfera deosebită pe care o întreţinea, cu profesionalism şi prietenie
Dumitru Fânăţeanu.
Revin la volumul pe care-l recitesc cu plăcere,
fiindcă avem de-a face cu o poezie lirică scrisă pe un ton confesiv, simplu şi
sacru în acelaşi timp, folosind când peniţa fină când penelul la poeziile
pastel despre locurile natale, Tăuţii de Sus.
Prin poezie, Dumitru Fânăţeanu cred că încearcă să
se ascundă de lumea de azi: murdară, indiferentă, indolentă, violentă. Prin
poezie, caută frumosul ce-a mai rămas de odinioară şi încearcă să-şi creeze o
lume doar a lui, fiindcă timpul trece necruţător şi va veni ceasul din urmă
când se va trage linie! Va veni vremea când va da socoteală ce a isprăvit cu
talanţii primiţi!
Temele abordate sunt vaste: scurgerea timpului,
raportul cu Divinitatea, rugăciunea, copilăria, familia, iubita, patria şi
eroii neamului românesc, geniul neînţeles, natura, locurile natale, muzica,
lumina-întunericul, limbajul culorilor, etc.
La autor
există o legătură tainică şi adâncă între Creator şi copilul,
adolescentul şi adultul Dumitru Fânăţeanu, o legătură pe care şi-ar fi dorit-o
şi mai închegată, acum la anii bătrâneţii! Poetul stă de vorbă cu Dumnezeu deschis,
rugător, într-o limbă numai de ei ştiută! Cert este că timpul eternelor căutări ideatice este măsurat
de clepsidra necruţătoare!
Despre condiţia omului, despre efemeritatea lui,
despre păcatul primordial scrie atât de înţelept în poezia „Doamne, Lasă-mă-n
Lumina Cuvântului Tău”: „Doamne, ce sunt eu, Omul/dacă nu, un biet muritor/în
care zădărniciile/s-au cuibărit, mistuindu-mă.//Lumina din Cerul Tău Sfânt/o
răsfrângi pe pământ/biruind viclenia păcatului.//Se clatină lumea-n
deşertăciune,/neputinţa-i sfidătoare/şi înverşunată la rău//Mă istoveşte
minciuna/şi ura de oameni,/dar Credinţa mi-e toată, în Tine”.
Multe poezii sunt dedicate satului copilăriei sale,
tinereţii şi vieţii fără grijile care te împresoară o dată cu înaintarea în
vârstă. Un poem-confesiune este şi „Pădurea din satul natal”: „Mi-e dor de
cărările tale umbroase/Pădurea mea dragă din satul natal.../Zbenguiau printre
frunze, culorile verii/Jucăuşe lumini m-alintau matinal/Nesfârşite concerte
mişcau Cerul, frenetic/Din acel dumnezeiesc caval.//O lume de basm în orele
sfinte/Arcuia împrejurul împlinindu-mi visarea/Adâncul ştiut din propria-mi
viaţă/Tainice doruri sub umbre de cetini, mirarea...”.
Nu lipseşte nici poezia patriotică, acest sentiment
uman pe care tinerii de azi parcă l-au uitat sau poate că nu mai doresc să şi-l
afişeze, cum înaintaşii noştri au făcut-o, ba s-au jertfit pentru apărarea
gliei: „Ce aş putea Patrie să-Ţi ofer/Mai mult decât pe mine însumi/Cu tot ce
am, cu visele mele/Spre înălţimile Tricolorului Sfânt/Cu cel mai de preţ
legământ/Afirmat prin demnitatea faptelor.//Cum aş putea să-Ţi mulţumesc/Pentru
izvorul iubirii din Tine/Când codrii şi valea răsună de dor/Şi izvoarele-şi
cântă destinul/În fluvii de lumină spre rod.//Ce măreţie aş putea să-Ţi
închin/Decât veşnica mea conştiinţă curată/Limpezită cu jertfele înaintaşilor
noştri”.
Muncind atâţia ani într-un oraş mineresc, întâlnim
şi poezii dedicate minerilor, astăzi o profesie şi o lume pe cale de
dispariţie, cum ar fi: „Minerii” sau „Minerii din adâncuri”, care pentru poet
erau nişte „fraţi de sânge”: „În străfunduri de-ntuneric/Ceasul urcă în
scrâşnire/Cutezanţa omului,/Mi-s ortacii, fraţi de sânge/Drum şi flăcări,/Zări
sfinţite/Amintiri pe-acest pământ/Despre noi, cu tot ce-am fost/Peste timpul de
argint”.
O emoţionantă poezie, de evocare a trecerii
timpului, de confruntarea dureroasă cu singurătatea şi bătrâneţea, de lipsa
prietenilor adevăraţi este „Scrisoare către un prieten de departe”: „Te
năpădesc amintirile,/prietene bun/ca un izvor al cărui şipot se frânge/în ecou
pătimaş pe ţărmul/de viaţă străbun./Ţi-a rămas tinereţea aici/pe aceste
meleaguri de rouă/unde ai trăit cândva, demult/la braţ cu iubita./Dar anii s-au
dus tot mai departe/cum norii când plouă.../Nu cu aceeaşi fluturare de
aripi/Azi, te ia în zbor fantezia./Unde sunt acei ani plini de trăiri/când
urcai voiniceşte/pe Golgota vieţii-nspre mâine...”.
Distinsei soţii Zamfira şi sentimentului unic al
fiorului dragostei sunt poeziile: „În potire de aur”, „Iubito, noi”, „Anii
noştri, iubito” ori „Iubito”: „Pe urmele paşilor tăi/au mai cazut/atâtea frunze
pe alei/încât aş vrea spre împăcare/să-mi fii aproape dacă vrei...//De-atâtea
ori, viaţa/mi-e nobil ctitor şi uimire/dar fără tine de-acuma/nu-mi poate
fi-nspre fericire.//Aidoma columnelor din vatră/în trilul Ei, e un foc
nestins/măiastră legănare.../în vis măreţ ce ne-a cuprins”.
La final, am să apelez la acelaşi confrate clujean
Ion Cristofor: „Spre deosebire de poeţii cotidianului invadat de scorii,
Dumitru Fânăţeanu optează pentru o viziune purificatoare a realului. El
privilegiază un imaginar în care domină luminozitatea, materiile ce sugerează
puritatea: cerul e mereu înstelat, râurile curg mereu argintii, pădurile
strălucesc, în oglinzile de rouă timpul alunecă spre zori, ploile de vară îşi
desfăşoară mătăsurile peste coline, vântul se îngână cu luna ce îşi răsfaţă
chipul în strălucirea unor adieri de vremi trecute, din care pâlpâie
plenitudinea iubirilor de altădată, ce revin învăluitoare”.
Gelu Dragoş
Foto: GDL (arhiva personală)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu