Povestea copacilor

 

                                                                                          de Gheorghe Pârja

Greu se dă venită, în plinătatea ei, această primăvară pandemică! Știm, prin vreme, că primăvara înseamnă înviere și suntem chemați, prin fluxul luminii, să împlinim creșterea dinăuntru în afară. Se rupe tăcerea pământului! Ne bucură privirea verdele nesfârșit, care ocrotește culorile florilor. Și piatra înverzește și cerul este mai aproape de om. Primăvara este Noaptea Învierii. Fructul se ghicește în floare, iar păsările își dăruiesc zborul puilor din cuib. Și vorbirea prinde curaj, înmugurește ca frunzele copacilor. Cuvintele râvnesc să facă istorie. Primăvara, cei mai orgolioși sunt copacii. Ba, îi convertesc și pe oameni să le urmeze pilda. Dar și oamenii le-au țesut povești nemuritoare.

În viață, am avut parte să fiu ocrotit de păduri. Să le învăț copacii din care sunt alcătuite. Mare bucurie m-a cuprins, când puteam deosebi carpenul de scoruș, ori ulmul de paltin. Atunci mi-am dorit să mă fac pădurar. Cu mulți dintre copacii prunciei am și acum o legătură înstelată, înscrisă în calendarul sufletului. Cum este stejarul cel mare, din mijlocul cimitirului, din sat. Am întâlnit oameni care vorbesc cu copacii. Și nu oricum! Întâi scriu și apoi se rostesc. Am fost martor la un asemenea miracol. Eram în apartamentul Poetului Nichita Stănescu, din Piața Amzei, la o ascultare poetică. La un moment dat, Poetul mă invită să privesc pe geam. Ce văd? Un copac. Imediat aud vocea de neuitat a lui Nichita: „Este copacul Gică! Într-o seară, întorcându-mă mai târziu acasă, l-am scărpinat cu unghiile pe coajă. M-a luat în serios și brusc, vrând-nevrând, a început să facă parte din mine însumi.”

Apoi îmi povestește cum a venit la poet o distinsă doamnă. Ceva se tulburase în jur. Când a privit pe fereastră, cum am privit și eu, a văzut cum Gică se ridicase mai înalt față de copacii din jur. Și-l privea pe poet direct în ochi. Îi era teamă că poetul l-ar fi neglijat în favoarea doamnei. În gândirea lui de copac, nu avea încredere în gândirea lui de om. Îl luase sub protecția umbrei sale. Gică devenise un copac gelos. Excesul de grijă, pe care-l avea pentru poet, nu-i lăsa omului cuvenita libertate. Așa se întâmplă când te pune inspirația să scarpini coaja unui copac. Acum câțiva ani, i-am făcut o vizită copacului Gică. Numai eu știam cum îl cheamă. L-am privit, și l-am văzut pe Nichita. Cum eu nici măcar nu-l mângâiasem, cred că nu m-a cunoscut. El era gelos pe bunul lui prieten Nichita. Deși Poetul plecase departe.

Povestea este adevărată, deoarece cei doi s-au întâlnit, în timpul vieții lor, și nu în timpul vieții altora. Și eu, prin Maramureș, am avut parte de multe povești cu copaci. De la păcurarul Ciocotici, din Văleni, la Maria Bulendroaiei, din Desești. Profesoara Parasca Făt este, în acest sens, un tezaur. Așa știu că pădurea de fag îți dă putere, izgonește tristețea din suflet, și gândurile neguroase. Stejarul întruchipează natura spirituală, dar redă și puterea trupului. Este socotit un copac sfânt. Teiul alină durerile sufletești, îmblânzește inimile, limpezește sentimentele și dă strălucire sufletului. O, bradul este un simbol al forței și are dar vindecător. În preajma unui brad, deprimarea, pesimismul și egoismul dispar. Cine strânge în brațe un brad adună bine în suflet. Sunt alungate grijile și temerile.

Încă din vremuri apuse s-a spus că cireșul este copacul în care trăiesc spiritele grădinii. Când se taie un cireș plâng toți copacii din jur. La poale de cireș se întâmplă împliniri ale sufletului. Forța cea mare o are în momentul înfloririi. Salcia dă omului energie și noroc. Îmbogățește zestrea sufletească a copiilor și îmblânzește animalele agresive. Frasinul întărește voința. Cei care se împrietenesc cu frasinul învață lecția independenței, a demnității și a iubirii de frumos. Te ferește de oameni agresivi, mincinoși și hoți. Nu am luat în seamă, de această dată, rosturile mărului, prunului, nucului, părului în viața omului. Sunt știute, că fac parte din livada cu prieteni.

Astăzi este sâmbătă. Este ziua în care copacii se odihnesc. Se lasă priviți de oameni. Se lasă culeși de flori. Duminica este ziua rugăciunii. Oamenii trec pe sub poala lor spre biserică. Cel puțin așa este pe la noi. Minunate și vindecătoare povești au copacii. Farmecul lumii este atunci când, dragii de copaci, povestesc despre oameni. Parcă-l aud pe Ștefan Hrușcă: „Un copac cu flori, și un colț uitat de cer…”