Pe strada cu umerii dezveliți pân’ la trotuar, pechinezul ferchezuit, Pyky, ducea-n lesă o duduie fardată la genunchi și botoxată foarte.
Fără să se sperie de tatuajele care-i curg până la
încheieturile picioarelor fecioarei, Pyky, deseori, se oprește. O strunește
puternic pe duduia Myki de lesă și se apucă să numere cu piciorul pomii,
trotuarele, geamantanele parcate regulamentar (ori ne...), roțile mașinilor,
chiar pantaloni de bărbați, ori de damă fragedă.
-Vai, Piki! Nu pe
pantalonii domnului, mai glăsuiește Myki din când în când, dar nu te poți opune
berbantului pechinez cu perciunii la glezne și slab la prost(mamă).
De multe ori mă opresc în fața bisericilor, mânăstirilor,
schiturilor, chiar mă lipesc de ele. Îmi place să se închine lumea la mine.
Îmi place să văd blondele, brunetele, durduliile, firavele,
grizonatele, scundele, înaltele... îmi place să le privesc cum mi se închină. Măcar
aici...
Într-o rebeliune a necuprinsului, cu timpul agățat de umeri… și norocul rătăcit, mă opresc lângă
zidul locașului de cult să... „vorbesc la telefon”, dar simt cum mă apasă ceva
pe pantalon și altceva cald... pe sanda.
Speriat, trag piciorul și-l zăresc pe durul Pyky cum mă
latră. Se ușurase pe mine exact când aprobam o închinăciune de la o bunăciune.
Îmi stricase meciul... de fapt. Se
speriase și el.
Îmi închipui cum pe linia orizontului iarba se-ntinde pe
spate și cum i-aș trage un șut nesimțitului pechinez, dar un individ cu capul
mare, chelie astronomică, umeri vagabonzi și mușchi ce dau să latre, se apropie
(destul de periculos) de mine. Tocmai doream să-l servesc pe Pyky cu un bombeu
proaspăt.
-Vreo probemă, bă?
-Nu, domnu’!
Gânduri păgâne îmi dau târcoale, dar zâmbesc cu toți dinții
la câine cu prost tată și mamă... la fel...
Așa-mi trebuie!
PUIU RĂDUCAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu