România educată, un tramvai numit dorință

 În campaniile electorale, președintele Iohannis a lansat teme idealiste și romantice, greu de pus în practică. Înaintea primului mandat a vorbit de România lucrului bine făcut, vorbe de care în cei șase ani de președinție s-a ales praful. Regresul este vizibil în toate planurile, iar conceptul președintelui a eșuat lamentabil. Cu gândul la al doilea mandat, dar fără o viziune clară, a lansat teoria României educate. Aparent, inițiativa este lăudabilă și proiectul ambițios, semn că întâiul demnitar al țării dorește ca națiunea păstorită să fie cât mai educată și civilizată. Personal susțin demersul președintelui, după mulțimea lucrurilor rele petrecute și vizibile la tot pasul, românii au nevoie de educație, precum organismul viu de apă, aer și mâncare. Numai că pentru percepția corectă a noțiunii de educație trebuie clarificate mai multe aspecte. Înainte de elaborarea proiectului, specialiștii (?) aveau obligația să consulte cel mai la îndemână dicționar de pedagogie. Unde este definită educația, sunt detaliate cele 47 forme de manifestare și rolul fiecăreia în formarea personalității umane. Rămân surprins că în postura de inițiator al proiectului, în anii petrecuți la Cotroceni, președintele a uitat că profesia lui de cadru didactic necesită cunoștințe de pedagogie. Duși în eroare de numele ministerului, botezat degeaba al educației, autorii proiectului au abordat tema într-o manieră simplistă, superficială și neprofesionistă. A supraevalua rolul școlii și degreva alte instituții, la fel de responsabile, în educarea tinerilor denotă că președintele și artizanii proiectului sunt rupți de realitățile societății. În educație, rolul școlii este limitat, se rezumă doar la transmiterea unor norme, principii și noțiuni teoretice de ordin general, fie la disciplinele din planul cadru, orele de dirigenție, sau activită­țile extrașcolare. Deprinderile, obișnuințele, mentalitatea, comportamentul și alte trăsături de caracter, dobândite depind de mediul oferit de societate. Din școală nimeni nu iese gata educat pentru toată viața. La români educația mai ține și de istoria neamului, multe hibe s-au transmis ereditar de la o generație la alta. În societatea noastră lipsește autoeducația și educația prin măsuri de coerciție. În străi­nătate, românii sunt șoferi disciplinați, iar în țară își fac de cap. De multe ori, nici educația din familie, cu cei șapte ani de acasă nu dă rezultate. Când copiii ajung la o anumită vârstă și fac prostii, părinții nu înțeleg ce li se întâmplă și spun că nu așa i-au educat. Ca foști camarazi de arme pe frontul școlii, am constatat că președintele cu educația morală are o problemă. Averea dobândită pe vremea primăritului la Sibiu (nu din meditații) și mediul politic corupt, imoral și toxic, prost gestionat de președinte, pe Iohannis nu-l îndreptățesc să vorbească despre o Românie educată. Măsurile din conținutul proiectului vizează reformarea și restructurarea sistemului, sunt de natură administrativă și în mică măsură au legătură cu educația. Ca președinte de țară și om al școlii avea obligația din prima zi, nu după șase ani, să facă demersurile necesare pentru reformarea întregului în­vă­ță­mânt românesc. Dacă o făcea, după zece ani de mandat filozof rămânea. Din motive obiective, inițiativa președintelui are puține șanse de izbândă, a venit târziu cu măsuri greu de pus în practică. Indiferent de cine va fi ministrul școlilor, când ele vor prinde contur, mandatul președintelui se va încheia, iar România cu sau fără ele va rămâne la fel de educată.

Prof. Vasile ILUȚ