Extravaganțele acestei veri buclucașe continuă. De
vreo săptămână, un site de știri menține în prim plan anunțul despre o nouă
materie școlară care ar putea să fie predată începând cu anul 2022 în școlile
din România: educația cinematografică. Aceasta „ar putea aduce beneficii
incredibile asupra dezvoltării copiilor”. Evident, ar putea să fie și așa, dar
de la dorință până la putință este cale lungă. Propunerea nu este singulară și
a mai fost făcută, separat sau în contextul predării celorlalte arte în școală.
Este greu de imaginat cultura generală necesară oricărui elev fără cunoștințe
elementare de muzică, arte plastice, teatru etc. De ce nu și cinematografie?
Din păcate, cu toată marea importanță a artelor în viața omului, în învățământul
general nu se poate pătrunde foarte mult în detaliu, pe de o parte, iar
specializarea elevilor de la vârste prea fragede este riscantă, fiindcă
obturează tocmai pregătirea de cultură generală, pe de altă parte.
Nu este prea greu să ne amintim ce propuneri de noi
materii școlare s-au făcut în ultimii ani în România. S-a cerut imperativ, nu
demult, educație sexuală în toate școlile, extinsă pe o perioadă de 12 ani sau
chiar mai mult, pentru că elevii nu au cunoștințe în acest domeniu, pentru că-și
încep viața intimă prea devreme sau prea târziu, pentru că trăiesc în
promiscuitate, pentru că au copii la vârste adolescentine, pentru că nu
deosebesc sexul de gen. S-a cerut educație financiar-bancară, fiindcă azi
oricine are raporturi cu băncile, cu monedele, reale sau virtuale. Și mai
importantă li se pare unora educația antreprenorială sau managerială, pentru
că, în lumea de azi, oricine trebuie învățat de la o vârstă fragedă cum să
deschidă o afacere, cum să dirijeze un grup de oameni, cum să facă o investiție
și cum să obțină profit. Peste toate vine – în viziunea altora – protecția
mediului înconjurător, combaterea poluării, a încălzirii globale. Ni se atrage
atenția că degeaba știm să procreăm, să scoatem bani de la bancomat, să
înființăm și să conducem întreprinderi lucrative, dacă lăsăm planeta de
izbeliște, dacă tăiem irațional pădurile, dacă nu reciclăm deșeurile. Chiar
dacă s-ar realiza la modul optim toate acestea, fără rezolvarea problemei unei
nutriții sănătoase nu facem nimic. În consecință, o disciplină nouă legată de
hrana noastră cea de toate zilele, de pericolele care ne pândesc (inclusiv
alcoolul, drogurile) ar fi fundamentală în școli, deoarece elevii mănâncă
nesănătos, preferă mâncare plină de conservanți, devin supraponderali. În fine,
alții propun materii precum circulația pe drumurile publice (în România avem
cei mai mulți accidentați și morți din Uniunea Europeană), igienă personală și
publică (suntem cam certați cu apa, săpunul sau pasta de dinți), etică
(dezvoltă simțul moral), estetică (formează gustul pentru frumos), șah (pentru
gândirea logică), tehnici digitale (doar avem și un minister al digitalizării,
pentru că lumea va trăi de-acum înainte tot mai mult online, în forme virtuale)
etc.
Toate acestea sunt bune și frumoase, dar, dacă facem
un calcul simplu, ajungem la concluzii complet nerealiste. Aceste noi
discipline școlare (în număr de 12-13), propuse și enumerate aici fără
epuizarea listei, odată acceptate toate – ele au toate o rațiune de a fi – ar
conduce la 12-13 ore pe săptămână (dacă am socoti că o singură oră săptămânal
este de ajuns) sau la 24-26 de ore pe săptămână (dacă fiecărei materii i s-ar
rezerva câte două ore). În prima variantă, ar mai rămâne câteva ore săptămânal
pentru materiile clasice, care ar urma și ele să se rezume la câte o singură
oră pe săptămână. În varianta a doua, cu 24-26 de ore deja ocupate, ar trebui
renunțat la matematică, limba și literatura română, limbi străine, fizică,
biologie, chimie, istorie, geografie, educație fizică etc. Unii ar spune că nu
ar fi nicio pagubă, că doar aceste materii sunt depășite, inutile, de prisos.
Ce rost mai are să știe absolvenții teorema lui Pitagora, volumul sferei,
scrisul și cititul, Creangă și Eminescu, franceză ori spaniolă, mecanisme
simple și vectori, compoziția chimică a materiei, viața plantelor și
animalelor, Renașterea și umanismul, marile descoperiri geografice, deosebirea
dintre Munții Alpi și Munții Anzi sau dintre limba latină și America Latină?
Educația fizică s-ar salva, totuși, dar semnificația maximei latine „minte
sănătoasă în corp sănătos” s-ar pierde. Există mulți oameni astăzi, mai ales
dintre reprezentanții noilor generații, care nu simt nici un fel de handicap în
lipsa lor de cultură, în ignoranța lor, în mintea lor vidată în mod intenționat
și care – educați pentru contingent și obișnuiți cu trăirea clipei – vor ca în
școală să se dobândească nu cunoștințe, ci numai deprinderi, numai tehnici de
viețuire și de supraviețuire, numai modalități de adaptare la mediu.
În esență, opoziția dintre planurile de învățământ
considerate clasice și aplicate încă (în oarecare măsură) astăzi și programele
școlare propuse recent este una falsă, aparentă. Contrapunerea, de exemplu, a
istoriei față de protecția mediului este total lipsită de logică, fiindcă cele
două realități se completează și, uneori, se suprapun. Cunoașterea prezentului
oamenilor care au trăit în trecut (adică învățarea istoriei) înseamnă pentru
orice elev dobândirea experienței de viață, în cadrul căreia intră și
protejarea planetei, a apelor, a pădurilor, a aerului. La istorie se învață cum
și de ce a început poluarea mediului, când s-au văzut primele semne negative,
ce măsuri s-au luat, unde s-a ajuns până astăzi cu tulburarea echilibrului
natural. La fel se întâmplă cu toate celelalte „educații” propuse așa de
imperativ: educația „sexuală” începea odinioară de foarte timpuriu, în familie
și în școală, încă de când elevul de clasa a cincea învăța la botanică
înmulțirea plantelor, a celulelor, apoi la zoologie, înmulțirea animalelor, la
anatomie, înmulțirea omului; tot aici se dobândesc și cunoștințele elementare
de igienă. Adaptarea omului la viața curentă pe care o trăiește nu s-a făcut
niciodată prin discipline practice care să le excludă pe cele considerate
„teoretice”, ci prin teorie serioasă care să explice bine viața cotidiană. De
aceea, a spune că matematica este inutilă, fiindcă elevii nu vor folosi
niciodată în viață integralele sau limitele este un nonsens. Matematica este
prezentă în toate fibrele omului contemporan, în toate evenimentele vieții
cotidiene, dar ea trebuie studiată în școală ca să poată fi folosită.
Altminteri devin problematice chiar măsurarea unui teren, exprimarea unui
procentaj, regula de trei simplă sau transformarea hectarelor în kilometri
pătrați. Veți spune că toate astea le face acum computerul. Fals! Le face omul
cu ajutorul computerului, iar dacă omul face acest lucru în mod mecanic, fără
să înțeleagă și să poată explica ce face, atunci omul contemporan a ajuns deja
un mecanism, încetând să mai fie om.
Din punct de vedere practic, pedagogic și metodic,
orice disciplină școlară care are alocată o oră pe săptămână (sau, mai rău, o
oră la două săptămâni) înseamnă doar pierdere de vreme. A-i asculta pe elevi și
a le încheia medii la o materie cu o oră pe săptămână este o formă fără fond.
La o oră pe săptămână, nu se poate face nici fixarea cunoștințelor și nici
recapitulare, ceea ce îndeamnă la superficialitate și la formalism. Informația
intră pe-o ureche și iese pe cealaltă. Iar a avea materii cu cel puțin câte
două ore pe săptămână înseamnă a te rezuma la maxim zece discipline (mult mai
puține la clasele mici). În cadrul acestor discipline – a căror utilitate și
justețe a fost verificată cel puțin de la Renaștere încoace – se pot introduce
orice fel de conținuturi (teme) care să le adapteze celor mai stringente nevoi
actuale. De exemplu, la literatură, un elev nu mai poate citi toate romanele
importante ale omenirii sau ale românilor și nici nu mai acceptă să preia
mecanic opiniile criticilor și istoricilor literari și să le învețe pe de rost.
Dar asta nu-i dă cuvânt să spună că literatura secolului al XIX-lea – de
exemplu – este desuetă și să pretindă în programele școlare texte sportive,
reportaje despre catastrofe naturale, regulamente și instrucțiuni etc. în locul
textelor literare. Lectura clasică se poate completa cu filmul inspirat din
literatură (și se poate îmbina arta literară cu arta cinematografică). În locul
textelor plicticoase din criticii consacrați, se pot face dezbateri și se pot
ghida elevii spre descoperirea de către ei înșiși a sensurilor unui text
literar. Dar nu se poate înlocui textul literar cu textul banal! Comunicarea –
despre care se tot vorbește azi – nu are nevoie să fie materie în sine.
Comunicarea se învață la toate materiile și mai ales la limba și literatura
română, în cazul nostru. Iar a crede că o limbă se poate învăța temeinic fără
gramatică este ca și cum ai spune că un chimist nu are nevoie de laborator și
de experiențe în cercetările sale sau că un istoric se descurcă fără izvoare,
dacă are imaginație. Toate acestea sunt elucubrații, ivite din necunoaștere,
din teribilism (prelungit la unii dintre noi și la vârsta senectuții), din
dorința de a epata, de a fi original, de a arunca tot ce este vechi la lada de
gunoi a istoriei.
Școala are rosturile sale care vin de demult și care
se primenesc mereu, dar nu-și schimbă esența. A crede că disciplinele „clasice”
trebuie acum abolite sau reduse drastic, pentru că ne obligă la aceasta
modernitatea, societatea trepidantă în care trăim, schimbările năucitoare,
reprezintă cel puțin o mare naivitate. Dar reprezintă câteodată și o lipsă
acută de logică. Școala noastră nu are nevoie acum neapărat de schimbarea
numelui materiilor, de introducerea de noi discipline încheiate cu medii trimestriale
(semestriale), de cruțarea memoriei elevilor, ca să le fie mintea odihnită.
Dacă crede cineva că fetele minore nasc înainte de vreme sau că își încep viața
sexuală prea repede sau că nu respectă igiena sau că sunt surprinse traversând
strada în afara trecerilor de pietoni etc. pentru că nu învață la școală nimic
despre sex, despre nașteri, despre curățenie sau despre circulația pe drumurile
publice, se înșală amarnic. Ele fac toate aceste lucruri fiindcă provin – în
mare măsură – din familii dezorganizate, pentru că nu merg deloc la școală sau
pentru abandonează școala după o clasă sau două. Adică pentru că nu beneficiază
deloc de educație organizată. Aici este tragedia școlii noastre românești. Avem
localități și medii sociale în care 20-30% dintre copii nu merg deloc la
școală. Aceștia nu știu literele și nu pot să scrie și să citească, adică sunt
analfabeți propriu-ziși. Apoi avem peste 40% analfabeți funcționali, adică din
aceia care citesc cu oarecare greutate, dar nu știu ce citesc. Ignoranța provine
din lipsa de exercițiu, din gramatica puțină și prost făcută (fapt pentru care
se concentrează prea mult asupra recunoașterii literelor, silabelor,
cuvintelor), dar și din necunoașterea noțiunilor. Prin urmare, prima grijă a
noastră ar trebui să fie școlarizarea tuturor copiilor și prevenirea
abandonului școlar. Altă grijă ar trebui să fie asigurarea tuturor școlilor cu
învățători și profesori buni, bine pregătiți. Cum să fac limba și literatura
română cu un „profesor” care abia și-a luat bacalaureatul, dacă l-a luat? Cum
să aibă profesorul și directorul de școală un statut respectat în comunitate,
dacă primarul îl amenință, în fața elevilor și părinților, cu destituirea?
Aș zice că școala noastră are nevoie – înainte de
înlocuirea materiilor vechi cu unele noi – de măsuri drastice organizatorice,
de reașezarea ei pe un făgaș normal, bine arătat nouă de Spiru Haret, de Petru
Poni și chiar de Mihai Eminescu (care a fost o vreme inspector școlar).
Firește, anii au trecut și școala este obligată să țină pasul cu viața, dar nu
aruncând peste bord valorile reale în favoarea unora iluzorii. Iar programele
europene, naționale sau locale de educație sunt foarte importante, dar nu de
ele ducem lipsă în primul rând, ci de aplicarea legilor existente, de scoaterea
educației din statutul de cenușăreasă, de tratarea cu seriozitate a școlii.
Altminteri, vom distruge fără bombe și pandemii, dar pas cu pas, acest popor.
Acad.
Ioan Aurel Pop
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu