Două rândunele

 

Primăvara aşterne muguri verzi pe toate ramurile copacilor, iarbă verde pe pajişti şi flori frumoase în toate grădinile. Soarele prindea puteri cu fiecare zi care trecea. El mângâia bucuros fiecare floare, fiecare pom, fiecare animal sau pasăre.

Într-o dimineaţă, când se deşteptă, Soarele văzu că la cuibuşorul de la streşina grajdului, nu se întorseseră încă cele două rândunele, Monica-Rândunica şi Fănel-Rândunel.

- Oare ce-au păţit ? întrebă Soarele o altă rândunică.

- Fănel-Rândunel şi-a rupt o aripioară.

- Nu pot să cred ! Ce s-a întâmplat ?

- Când ne-am apropiat de munţi, un şoim a atacat-o pe Monica-Rândunica, iar el a încercat să o salveze.

- Vrei să spui că s-a luptat cu şoimul ?

- N-a fost chiar o luptă, a încercat doar să-i abată atenţia de la Rândunica lui.

- Şi a reuşit ?

- A reuşit, numai că şoimul l-a atins cu ciocul lui puternic şi i-a frânt aripioara.

- Bietul Rândunel.

- Aşa cum spui, dragă Soare.

După lovitura primită, Fănel- Rândunel, căzu la pământ. L-a salvat însă o ciupercă uriaşă, pe care căzu. Moale şi fragedă fiind s-a rupt bucata pe care era Rândunel, acesta rostogolindu-se sub ciupercă.

Monica-Rândunica, reuşise să zboare şi să se ascundă de şoim, între rămurelele unui copac. De acolo îl văzu pe Rândunel căzând după lovitura primită. Apoi, din ramură în ramură, coborâ şi reuşi să ajungă şi ea sub ciuperca uriaşă. Acolo îl văzu pe Rândunel, zăcând cu aripa ruptă şi începu să plângă amarnic. Plânsul ei îl auzi un şoricel de câmp, care veni în mare grabă, ca să vadă cine este atât de necăjit.

- De ce plângi Rândunico ?

- Plâng pentru că Rândunelul meu şi-a rupt aripioara.

- Dar cum se poate una ca asta ? L-a lovit cineva ?

- Da, şoimul cel mare m-a atacat pe mine şi el încercând să mă salveze, a încasat lovitura.

- Nu mai plânge Rândunico, îl vom duce în căsuţa mea şi vom încerca să-l îngrijim.

- Dar eu nu mă pricep la aşa ceva.

- Nici eu, dar am un prieten doctor, domnul Şoricilă, şi-l vom chema pe el să ne ajute.

- Bine şoricelule, atunci să-l ducem la tine.

Au făcut cei doi, o targă mică din nişte vreascuri, au acoperit-o cu o frunză moale de păpădie, apoi l-au aşezat cu mare grijă pe Răndunel. Rândunica şi şoricelul au tras încet targa, pentru a nu-l scutura prea tare, şi l-au dus în căsuţa mică, cunstruită la rădăcina unui arţar uriaş. Apoi, l-au aşezat pe un pat, făcut din surcele şi acoperit cu frunze moi. La cap i-au pus o perniţă din flori de margarete şi garofiţe.

Bietul Rândunel, după atâta zdruncinat, a deschis ochişorii şi văzând unde se află, voi să se ridice, dar aripioara ruptă i-a atras atenţia că nu se poate mişca. Se uită în dreapta şi în stânga, apoi o văzu pe Rândunica lui stând de vorbă cu şoricelul. Atunci îşi lăsă capul pe pernă şi se linişti.

- Cum te cheamă pe tine, şoricelule ?

- Ronţăilă. Dar pe tine ?

- Monica-Rândunica, iar pe el, Fănel-Rândunel.

- Mă bucur de cunoştinţă, dar acum cred că ar trebui să dau o fugă până la căsuţa doctorului.

- Chiar te rog, noi mai avem drum lung de făcut.

- Ştiu dragă Rândunică, de aceea am să mă grăbesc.

Ronţăilă ajunse la casa doctorului Şoricilă, unde bătu grăbit la uşă. După câteva momente, ieşi domnul doctor, cu ochelarii pe nas şi-l întrebă :

- Ce doreşti, Ronţăilă ?

- Te-aş ruga să vii urgent la mine acasă.

- Dar pentru ce ? Văd că eşti bine, sănătos !

- Eu da, dar am un prieten care are mare nevoie de tine.

- Am să mă duc. Stai o clipă, să-mi iau trusa medicală.

Doctorul Şoricilă şi Ronţăilă, plecară în mare grabă la căsuţa cu pricina, unde-l găsiră pe Rândunel, zăcând, cu aripa ruptă. Îl consultă cu mare atenţie, apoi îi spuse lui Ronţăilă să aducă două beţe drepte şi puţină sfoară fină. Doctorul îi fixă oasele rupte ale aripioarei, apoi puse beţele de o parte şi de alta şi le legă cu sfoara fină de bumbac, pe care o petrecu printre pene.

Rândunel a fost foarte curajos, nu a ţipat de durere, doar lacrimile i-au curs din ochişorii negri. După ce doctorul i-a terminat de bandajat aripioara, Rândunel s-a întins pe pat şi a încercat să se liniştească. Rândunica i-a mulţumit doctorului, apoi s-a dus lângă Rândunelul ei, bucuroasă şi mândră de curajul lui. Ronţăilă l-a condus pe doctor, i-a mulţumit şi el, apoi s-a întors la prietenii lui, spunându-le :

- Am să merg la farmacie după medicamentele prescrise.

- Bine Ronţăilă, noi te vom aştepta aici.

Şoricelul ieşi din căsuţa lui, se uită în dreapta şi în stânga, ca să se asigure că nu este vreun duşman prin apropiere, apoi o luă la fugă spre farmacie, luă medicamentele şi tot fuguţa se întoarse la căsuţa lui. Rândunel adormise, iar Rândunica şedea pe un scaun, lângă patul lui.

- M-am întors, spuse în şoaptă şoricelul.

- Mă bucur. Dar cum ai reuşit atât de repede ?

- Noi şoriceii fugim, precum zburaţi voi, păsările.

- Ai dreptate, am uitat.

- Nu-i nimic. Uite aici sunt medicamentele prescrise de doctor.

- Am să i le dau când se trezeşte. Îţi mulţumesc încă o dată, Ronţăilă.

- Nu ai pentru ce. La ce sunt buni prietenii, dacă nu se ajută unii pe alţii.

- Nici nu ştii cât mă bucur, ştiindu-te prietenul nostru.

- Şi eu mă bucur.

- Şoricelule, te-aş mai ruga ceva, dar mi-e tare ruşine.

- Ruşine !? De ce ?!

- Mi-e tare foame şi nu ştiu dacă tu ai putea să-mi dai ceva să mănânc.

- Cea mai mică problemă. Doamna va fi servită într-o secundă.

Şoricelul o zbughi spre cămara lui de alimente, scoase un săculeţ plin cu boabe de mei, şi-l puse în faţa Rândunicii. Apoi, aduse un castronel, răsturnă bobiţele în el şi o servi pe prietena lui. Mai lăsă puţin în săculeţ şi pentru Rândunel.

- Dar tu nu mănânci ?

- Ba da; eu am să mănânc puţin caşcaval, care mi-a rămas de ieri.

- Eşti foarte harnic, Ronţăilă.

- Poate, dar eu zic despre mine, că sunt strângător şi econom.

- Şi asta. Numai aşa poţi rezista.

- Aşa este. Noi, cei care iernăm aici trebuie să ne facem provizii.

- Noi, rândunele nu prea reuşim acest lucru.

- De ce ? Nu aveţi cămară ?

- Nu avem nici cămară, dar nici timp.

- Cum adică, timp !

- Aşa cum îţi spun, timp. Trebuie să ne grăbim să depunem ouăle, apoi ne ies puişorii şi trebuie hrăniţi, iar când au crescut şi pot să zboare, vine toamna, aşa că atunci trebuie să ne întoarcem în Africa, unde este vară şi avem tot timpul ce să mâncăm.

- Acum înţeleg. Pentru noi este puţin mai uşor, avem căsuţa noastră, doar de duşmani trebuie să ne păzim.

- Duşmani avem şi noi, dar asta este viaţa, nu avem ce să facem.

În timp ce povesteau cei doi, s-a trezit şi Rândunel. Rândunica i-a dat şi lui bobiţele de mei, apoi medicamentele după care a adormit din nou.

Rândunel a trebuit să stea cu aripioara în atele multă vreme, până când s-a vindecat osul rupt. În tot acest timp, au locuit în căsuţa soricelului, iar Rândunica îl ajuta pe acesta la toate treburile casei. Seara cântau şi se veseleau. Zilele au trecut şi ei nici nu au observat că în jurul căsuţei s-au adunat tot mai multe frunze uscate. Toamna se aşternu pe coline, peste păduri, peste dealuri şi câmpii.

Într-o dimineaţă, când în sfârşit i se vindecase aripioara, Rândunel ieşi din căsuţă, ca să facă o plimbare la aer curat. Dar imediat simţi o boare rece, care l-a cam speriat.

- Ce-i cu frigul acesta ?

- A venit toamna, spuse Rândunica necăjită.

- Şi acum ce vom face, eu încă nu pot să zbor cu aripioara mea?

- Ştiu, şi mai trebuie să aşteptăm până vei face puţin antrenament.

- Dar până atunci va fi aici şi iarna, şi vom pieri amândoi.

- Nu veţi pieri, le spuse şoricelul. Aveţi loc destul în căsuţa mea. Puteţi sta aici până la primăvară.

- Cum am putea face asta, şoricelule ? Şi mai gândeşte-te puţin, avem nevoie şi de mâncare !

- Nu vă faceţi probleme, am adunat eu destulă şi încă mai adun, ne va ajunge, fiţi liniştiţi.

Rândunel şi Rândunica s-a uitat unul la altul, neştiind ce să mai spună, dar nici nu aveau încotro. Erau nevoiţi să accepte propunerea şoricelului. Au continuat şi ei să-l ajute la strânsul proviziilor pentru iarnă, până într-o zi când au constatat că nu mai pot face altceva, decât să atea cuminţi în căsuţă şi să aştepte primăvara. Zăpada albă şi pufoasă a acoperit totul în jur, obligându-i pe cei trei prieteni să stea la căldurica din căsuţa şoricelului.

Într-una din zile, pe când stăteau ei la masă şi povesteau, se auzi un zgomot ciudat în apropierea căsuţei. Şoricelul recunoscu acel zgomot şi începu să se agite speriat.

- Ce-i cu tine, Ronţăilă ?

- Mi-e tare frică.

- De cine ? De ce ?

- De şarpele cel negru, duşmanul nostru cel mai fioros.

- Dar unde este ? Eu nu-l văd nicăieri, spuse Rândunel.

- Vine pe canalul de aerisire şi dacă intră în căsuţa mea, suntem pierduţi.

- Ai dreptate şoricel, dar noi suntem trei, şi-i puten veni de hac monstrului.

- Nu ştiu ce să spun. Dacă nu ar fi fost iarnă, am fi fugit, dar aşa, nu avem nicio şansă.

- Hai să ne gândim puţin. Eu şi cu Rândunica mea, ne vom ascunde în apropierea gurii de aerisire.

- Şi eu ?!

- Tu vei sta la masă şi te vei preface că citeşti.

- Mi-ar plăcea să pot face asta, dar tremur din toate încheieturile.

- Încearcă să te controlezi, suntem şi noi cu tine.

- Ştiu, dar nu cred că vom putea face faţă.

- Vom încerca, spuseră rândunelele, pregătindu-se de luptă.

Se aşezară lângă gura de aerisire, căutându-şi o poziţie cât mai bună pentru a-l putea lovi pe şarpe, când acesta ar intra în căsuţă. Nu trecu mult, şi apăru capul şarpelui prin dezchizătura din perete. Limba lui despicată în două, căuta şi tremura adulmecând. Şoricelul simţi că-i îngheaţă sângele în vine, când văzu limba şarpelui. Acesta se pregăti să deschidă gura, când simţi lovitură după lovitură. Cele două rândunele îl loveau cu ciocurile în cap, cu toată puterea de care erau în stare, până când şarpele căzu răpus de nenumăratele lovituri. Cele două păsări, au reuşit să-i spargă capul, ucigându-l, după care s-au prăbuşit, frânte de oboseală. Efortul a fost prea mare, dar a meritat. Acum nu mai aveau de ce să se teamă.

Ronţăilă se ridică de la masă, tremurând încă, dar bucuros că scăpaseră cu viaţă, toţi trei. Se aşeză şi el lângă rândunele şi cu o voce tremurândă, le mulţumi acestora.

- Nu ai pentru ce, Ronţăilă. Nu eşti tu prietenul nostru ?

- Ba da. Nici nu ştiu ce m-aş fi făcut fără voi.

- Nici noi fără tine, mai ţii minte ?

- Desigur. Dar acum hai să ne gândim ce vom face cu leşul şarpelui ?

- Ar trebui să-l împingem pe canalul pe care a venit şi să-l zidim acolo, spuse Rândunel.

- Ai dreptate, numai să putem.

- De ce nu-ţi chemi prietenii, Ronţăilă ! Ei l-ar putea trage de coadă, iar noi să-l împingem de aici, din interior.

- Aşa voi face.

Ronţăilă îşi puse blăniţa de iarnă şi dădu fuga la toţi prietenii lui şoricei, care veniseră cu sutele. L-au ajutat, apoi au adus nişte cărămizi şoriceşti, făcând cu ele un zid şi acoperind gura de aerisire. Apoi, cu sape şi hârleţe, au săpat un alt canal, mai îngust şi i-au pus şi nişte gratii de protecţie, pentru a fi mai protejaţi. Foarte harnici au fost şoriceii şi în scurt timp, totul a fost gata.

După atâta muncă, Ronţăilă împreună cu prietenii lui, Rândunel şi Rândunica, au pregătit tot felul de bunătăţi şi i-au poftit pe toţi cei care i-au ajutat să scape de şarpele nătărău, ca să petreacă împreună. S-au distrat de minune cu toţii. Şi ca veselia să fie deplină, şoriceii le-au invitat pe cele două rândunele, să le cânte ceva frumos. Deşi le era puţin jenă, ele au acceptat provocarea şi au început să cânte. Cu ochii închişi, închipuindu-şi că sunt la căsuţa lor, împreună cu alte rândunele, au cântat atât de frumos, încât toată şoricimea a rămas fără cuvinte. Toţi şi-au deschis bine urechile, pentru a auzi cât mai bine, fiecare sunet.

Apoi, au urmat aplauzele. Toată lumea a fost încântată de frumosul recital al rândunelelor. Veselia a continuat, fără să-şi dea seama cineva de trecerea timpului. După vreo zece ore de petrecere, toţi au căzut de oboseală, aşa că fiecare s-a retras la căsuţa lui, ca să se odihnească.

Invitaţiile la alte petreceri şoriceşti au continuat să curgă. Rândunelele nu mai pridideau cu cântatul, astfel că nici nu şi-au dat seama cum a trecut iarna. Într-una din zile, un şoricel le aduse celor două rândunele, un buchet mare de ghiocei.

- Mulţumim, spuseră amândouă voioase. Cât sunt de frumoşi ! De unde îi ai ?

- I-am cules eu, de pe coasta dealului.

- Serios !! Asta înseamnă că a venit primăvara.

- Cam aşa ceva. Dar staţi liniştite, încă nu s-a dus toată zăpada.

- Îţi vom asculta sfatul. Oricum, noi nu plecăm de aici până nu vom vedea berzele şi alte rândunele sosind.

- Mă bucur foarte mult, aşa vom putea să vă mai auzim cântând.

- Vom mai cânta pentru voi, dar acum vom putea ieşi câte puţin şi pe afară.

- Bineînţeles, soarele prinde puteri şi încălzeşte tot mai tare, trezind natura la viaţă.

- Este minunat, nu-i aşa şoricelule.

- Este, răspunse acesta, dar cu toate acestea, cred că Ronţăilă este foarte trist.

- De ce ar fi trist ? Doar a venit vremea bună şi totul este atât de frumos în jur.

- O fi, dar el va rămâne fără voi, după ce plecaţi cu prietenii voştri.

- Este adevărat, dar noi nu vom uita ce a făcut el şi voi toţi pentru noi, aşa că vom veni şi vom cânta pentru voi din când în când.

- Serios ?! Mă duc să le spun la toţi. La revedere !!

- La revedere, şoricelule !

Rândunelele au intrat în căsuţa lui Ronţăilă, au pus ghioceii într-o văzuţă, apoi l-au căutat pe prietenul lor.

- Oare unde o fi ? se întrebă Monica-Rândunica.

- L-am găsit ! Stă ascuns aici în cămara lui, spuse Rândunel.

- De ce eşti trist, Ronţăilă ?

- Cum să nu fiu ! A venit primăvara şi voi veţi pleca în curând.

- Vom pleca, dar să ştii că nu te vom uita. Noi te iubim foarte mult, aşa că vom mai veni pe aici.

- Chiar veţi veni ?! întrebă el ştergându-şi lacrimile.

- Bineînţeles ! Cum am putea să nu venim ? Tu eşti prietenul nostru .

- Atunci de ce nu rămâneţi aici ?

- Nu putem. Ne aşteaptă căsuţa noastră, trebuie să ne facem puişorii, să-i creştem, asta este menirea noastră.

- Iertaţi-mă, am fost foarte egoist.

- Te iertăm. Dar ia spune-ne, tu de ce nu-ţi faci o familie ?

- Păi... Nu ştiu.

- Cum nu ştii ? Crezi că nu te-am văzut cum te distrai cu Ronţinica ?

- M-aţi văzut ?! spuse el ruşinat.

- Desigur. Crezi că noi am căntat şi gata nu am mai văzut nimic?

- Ei bine, atunci pot să vă spun. O iubesc tare mult.

- Şi atunci ce mai aştepţi, Ronţăilă ?! Cere-o de soţie. Aşa vom putea da un ultim concert, la nunta voastră .

- Aşa voi face, prietenii mei dragi.

Ronţăilă alergă la casa iubitei lui, şi-i spuse tot ce discutase cu rândunelele. Ronţinica acceptă şi cererea în căsătorie şi concertul rândunelelor. Pregătirile s-au făcut în mare grabă, pentru că cele două rândunele nu mai aveau prea mult timp la dispoziţie. După câteva zile totul a fost gata, aşa că petrecerea putea să înceapă.

Ronţăilă şi Ronţinica s-au căsătorit, apoi a urmat nunta. O nuntă mare, şoricească, unde au fost invitaţi foarte, foarte mulţi şoricei. Cele două rândunele, s-au aşezat pe o ramură a arţarului şi au cântat pentru cei doi îndrăgostiţi, dar şi pentru toată adunarea.

A doua zi dimineaţă, toţi s-au întors pe la casele lor. Ronţăilă şi cu Ronţinica lui, s-au cuibărit fericiţi în casa mirelui. Doar rândunelele au rămas singure, pe creanga de arţar.

- Acum unde vom sta? o întrebă Rândunel pe draga lui.

- Nu ştiu, dar cred că ar fi bine să ne facem un cuibuşor, aici sus, în copac.

- Nu avem timp şi nici putere, suntem foarte obosite.

- Ai dreptate. Cred că cel mai bine va fi, dacă ne vom lipi una de alta, aşa nu ne va fi frig.

Aşa şi făcură cele două rândunele. În zori , când se treziră, îşi scuturară penele zgribulite, pentru a se încălzi puţin. Apoi, încercară să soarbă boabele de rouă de pe frunzuliţele arţarului, ca să-şi potolească setea. După ce băură cele câteva picături de rouă, au simţit că le este şi foame, aşa că au început să caute şi vreo gâză sau vreo omidă, ca să mai prindă puteri.

Căutând în dreapta şi în stânga, la un moment dat li se păru că aud un ciripit cunoscut. Se opriră din căutat şi ascultară cu mare atenţie. Erau alte rândunele care veneau din ţările calde. Se uitară una la alta fericite, apoi îşi luară zborul, spre cârdul ce se vedea în zare. Nu mai apucaseră să-şi ia la revedere de la şoricei, trebuiau să-şi ajungă prietenii, familia lor de rândunele.

Când s-au apropiat de cârd, au ciripit în limba lor rândunească, apoi au aşteptat răspunsul celor care veneau spre casă. Le-a fost recunoscut salutul, aşa că tot cârdul a făcut cale întoarsă, le-au înconjurat şi le-au urat „bun venit” în grupul lor.

- Bun venit şi vouă ! Ne bucurăm că v-aţi întors cu bine.

- Acum la drum, avem cale lungă de făcut, spuse conducătorul grupului.

- Noi nu ne-am luat rămas bun de la prietenii noştri. N-aţi vrea să ne însoţiţi ca să-i salutăm ?

- Cu multă plăcere, dar să ne grăbim, spuse conducătorul.

Toate rândunelele s-au întors, au coborât, apoi i-au salutat pe toţi şoriceii, după care şi-au continuat zborul spre cuiburile lor.

Ajunse în sătucul unde-şi aveau căsuţele, fiecare rândunică şi-a căutat cuibuşorul ei. Monica-Rândunica şi Fănel-Rândunel şi-au găsit şi ei cuibuşorul. Erau mulţi păianjeni în el, dar nu s-au speriat. S-au pus pe treabă, izgonindu-i pe toţi. Apoi au căutat firicele noi de fân, l-au căptuşit bine şi când totul a fost gata, au depus acolo trei ouă mici şi drăgălaşe. Nu după multă vreme au ieşit puişorii, pe care i-au crescut cu multă dragoste.

Soarele le urase şi el „bun venit” şi le spuse vesel :

- Într-o zi, vă rog să-mi povestiţi şi mie tot ce aţi făcut de când nu v-am văzut.

- Aşa vom face, spuseră rândunelele. Până atunci însă îţi spunem: „Bine te-am găsit, Soare”.

 

                                                                              Sfârşit

Autor : Aurelia Oancă