Romulus Moldovan ne invită să trecem un ”Pod de cuvinte”

 

Romulus Moldovan este un poet care s-a apucat să compună târziu poezie, după 50 de ani. Formația sa militară i-a încorsetat transcendentalul liric de-a lungul vieții cazone, iar pensia binemeritată a venit ca o eliberare a eului poetic. Deși a început să scrie poezie la o vârstă când alții au depus pixurile jos, Romulus Moldovan surprinde frumos și neașteptat cititorul, cu o adolescență lirică întârziată, în care s-au comprimat experiențele unei vieții împlinite într-o aventură livrescă suficient de stufoasă. Cu volumul ”Pod de cuvinte” (Ed. Ecou Transilvan, 2021, Cluj-Napoca) poetul Romulus Molodvan ne deschide o fereastră simbolică spre simbolistă, de trecere de la imanent la transcendent. Poetul face parte din generația de un alcalin liric debordant, reprezentată de Dumitru Cerna, dar nu refuză incisivitatea combustiei metaforelor explodate în neantul preajmei în manierismul formei lui Sandu Cătinean sau Ștefan Popa. Recentul volum de versuri publicat se bucură de o prezentare și introducere elitistă din partea literelor clujene, fiind însoțit de prefața exhaustive, și la limita generozității scrisă, de Ion Cristofor, precum și de două texte remarcabile pe coperta patru ale celor doi corifei ai poeziei ardelene: Adrian Popescu și Ion Mureșan. Poetul Ion Cristofor îl surprinde structural pe poet ca ”un fin caligraf al memoriei”, iar ”stelistul” Adrian Popescu consideră că ”textul are o stranietate, un aer aleatoriu”. Liderul poeților optzeciști, Ion Mureșan, al cărui cenaclu de la UBB poetul Romulus Moldovan îl frecventează cu o sfioasă prezență și în care este promovat, face o descriere a poeziei autorului, ca fiind ”un ritual de trecere, un pod de cuvinte”. Deși aflat la al doilea volum de versuri publicat, Romulus Moldovan se auto-oferă și auto-devoră ca o prezență lirică numai bună de împărtășit și consumat la masa comuniunii poetice. Versurile sale mustesc de melancolia singurătății și se conturează plenar în salturi de-liricizate, primordial fiind mesajul ideatic și mai puțin emoția obținută de receptacol. Romulus Moldovan driblează cu curaj printre metafore, oferiind un univers al însingurării, melancoliei, tristeții într-o lume surprinsă de perenitatea suferinței și din care nu se poate salva decât scriind poezie. Versurile poetului sunt mai degrabă reflecții filosofice brodate pe motive lirice universal recunoscute. Poetul nu ține morțiș să fie un originar sau original de ocazie, ci își dezbracă sufletul de naivitatea propriei tristeți, pe care o oferă generos, ca o haină de împrumut cititorului.

”Pod de cuvinte” este construit pe capitole –”Vadurile melancoliei”, ”Ochii minții”, ”Fereastră deschisă” – în care tematica nu este neapărat unitară, legătura dintre poeme fiind legată doar de motivul ”caligrafiei tristeții și melancoliei”. Capitolul I intitulat ”De pe Cetățuie” este un omagiu, în stil post-modern, adus Clujului, un oraș post-diluvian în care se risipesc în singurătate ”tristețile” unor ”iubiri uzate scurgându-se pe străzile Clujului/spre gurile de canal”. Poetul este martor însingurat a unei lumi care se îndepărtează de ființa introvertită a poetului și care nu vrea să fie neapărat înțeles de cei din jur. Clujul este de fapt martorul propriei retrageri din lume. ”Melancolică/ privirea mea hoinărește/prin penumbra/și prin rățuștele sălbatice/care înoată pe Someș/sau pe Canalul Morii” (Țintă fără țel). Sufletul poetului se dedublează în două lumi paralele care doar originea comună devine ”o eternă reîntoarcere”. Această disjuncție lirică se poate observa doar de către finețea de cursă lungă a unui cititor de poezie bună. ”Apa Someșului curge impasibilă/despicând cetatea Clujului în două” (Apa Someșului). Întreaga construcție lirică a volumului stă sub semnul dedublării, între un suflet chinuit de singurătate și un citadin prea imund. ”Acel răstimp miraculos/se împarte întotdeauna la doi./De aceea îndrăgostiților/li se pare un vis atât de scurt” (Călugărul din tren). Se observă la poet o ”teribilă disociere a simțurilor” ca și fantasticul tren despicat de tunelul, care transformă realitatea în irealitate, care este de fapt poarta spre poezie. ”La ieșirea trenului din tunel/priveai surâzând/cum jumătatea ta de tren/se îndepărtează de jumătatea mea de tren/cum așezați pe aceleași scaune/ne îndepărtăm unul de altul” (Tren). ”Pod de cuvinte” nu este o punte dintre realitățile poetului, ci doar o formă de dedublare a liricului, care la poet nu unește, ci desparte trăirea temătoare a poetului. ”Podurile” sau ”Ferestrele” nu sunt treceri între efluvii, ci, paradoxal, ”uși închise”, între mirările și întrebările poetului. Este o ”sinucidere” crudă în fața unei realități care nu mai concordă cu o inimă ce nu mai poate asimila mesajul preajmei agresive. ”Un lanț al miracolelor/îmi ștrangulează rațiunea/ca un cordon ombilical/înfășurat în jurul gâtului” (Grifon domestic). Poetul pare că știe ”acum nimic nu ne poate surpa/echilibrul și bucuria…va fi momentul crucial/în care se dă startul veșniciei”. Salvarea poetului se descoperă în căutarile febrile ale perenității, dincolo de cotidian și universul intimist. Romulus Molodvan se teme că ”uitarea se așează/domol ca un fum/negru, înecăcios,/pe cele main oi amintiri,/pipăindu-mi creierul/în mod misterioso”. Poezia lui Romulus Moldovan este strigătul melancolic al unui lup singuratic care năpârlește timpul, care se transfigurează de teama ”uitării” și atunci alege să scrie poezie, ca o salvare a simțurilor în fața agresivității timpului fie el citadin, bucolic sau suprarealist. Pentru autor, poezia este un ”alter ego” al orgoliului propriu ”care își urmează impasibil calea/precum cămila prin urechile acului”. Zbuciumul său poetic este remarcabil prin voința de a evada în vremurile când ”au amuțit toate ceasurile” și ”ascuțitul liniștii ratează dulcegăriile sufletești” (Zbucium). Romulus Moldovan nu scrie în maniera ”noului val liric” ardelean, cu îndrăznețe aventuri lexicale de semantică pură, prin ”învârtoșarea versului”, ”frângerea metaforei”, ”cuvântul tăiat” sau ”întorsături simbolice neașteptate”, dar are ceva indicibil și profund suav, din sinergia acestei generații post-decembriste indelebile, care se aventurează prin trăiri fantaste avangardiste. Volumul de versuri ”Pod de cuvinte” este și un jurnal intim al propriilor trăiri lirice expuse nud, cu idealism și candoare, și atâta seninătate, de Romulus Moldovan, nu neapărat pentru a da marea lovitură pe traiectoria istoriei liricii locale, ci mai degrabă pentru a arăta lumii că poate să lase poarta poeziei deschisă și să invite mereu alți trecători.

 

Ionuț Țene