de Gheorghe Pârja
În toamna asta pandemică, cu întâlniri literare
crispate, ne-am vindecat de singurătate și cu amintirile. Pe un perete din sala
Nichita Stănescu, din Desești, este o fotografie a lui Romulus Vulpescu printre
săteni. Doamne, ce minune de om! S-a născut în același an cu Fănuș Neagu și
Nichita Stănescu. Fiecare și-a urmat drumul lui, dar s-au întâlnit sub cupola
Limbii Române. Multora li s-a părut că Romulus Vulpescu locuiește undeva la
marginea lumii literare, deși intrase în miezul ei demult. Și acolo a rămas. A
rămas pentru istoria noastră literară ca poet, prozator, dramaturg, regizor,
actor, teleast și un neîntrecut traducător. Ceva în biografia unui creator
cântărește mai mult. Unii cred că poetul este mai evident, alții pun note
maxime traducătorului. Care ne-a făcut excelente daruri în limba română din
Francois Villon, Francois Rabelais, Alfred Jarry. Se recunoaște că l-a transpus
în limba română, într-un mod scânteietor, pe Rabelais, cu o copleșitoare
cunoaștere a limbii franceze.
Cine l-a cunoscut pe Romulus Vulpescu știe că
aparține stirpei intelectualilor fini, care de multe ori face spectacol de bun
gust din actul creator. Avea harul acelui Midas care prefăcea totul în aur!
Romulus ilumina cuvintele prin idei neprevăzute. Adică originale. L-am cunoscut
în studenție, la Muzeul Literaturii Române, amfitrion și director fiind
istoricul literar Alexandru Oprea, profesorul meu de literatură română. Cam
prin vremea aceea, Romulus m-a cuprins într-un echipaj care a participat la o
emisiune radio cu întrebări și răspunsuri. Am câștigat premiul cel mare, am
primit bani, cu care mi-am cumpărat un costum de haine de la magazinul
„Victoria.” Am rămas în relații de prietenie. Ne-am revăzut în Maramureș. De
numele lui Romulus Vulpescu se leagă și deschiderea Maramureșului spre lumea
literară națională. Într-o variantă nouă, de început.
Așa a venit în câteva rânduri în Nord. Aducea cu el
biografii de confrați, întâmplări și povestea unor opere care ne stârneau
interesul. Nu uit serile în care ne relata despre prietenia lui cu Marin Preda
și despre culisele venirii spre cititor a trilogiei „Cel mai iubit dintre
pământeni.” De aceea orice știre că va veni Vulpescu în Maramureș era primită
ca o mare împlinire spirituală. Pe lângă lectura cărților, eram interesați și
de aventura lor. Într-o toamnă, împreună cu prietenul Ion Ardeleanu-Pruncu, pe
atunci directorul Casei de Cultură din Sighetul Marmației, l-am așteptat în
gara din Vișeu de Jos. Venea de la Moisei, de la filmările peliculei „Noua
frontieră a morții,” unde juca rolul unui preot. Era cu actorul Emanoil Petruț,
pe care-l adoram încă din interpretarea lui Tudor Vladimirescu.
Actorul a urcat în trenul spre București, Romulus
Vulpescu a venit cu noi la Sighetul Marmației. O seară literară la Vadu Izei și
un recital de poezie la Desești constituie germenii Festivalului Național de
Poezie din orașul dintre ape. Fiind un excelent recitator, duminica aceea de la
Desești a electrizat sala. Îmi aduc aminte de rostirea patetică a unei poezii
personale, care avea unda de risc în epocă. „Străine, străine/ascultă vecine/
ascultă-mă bine/ De foame adus/ tăcut la-nceput/ în casă la mine/ Aci-am scos
și ți-am pus/ Din tot ce-am avut.” A urmat urcarea străinului pe masă, ne-a
scos și din case. Poetul încheie: „Dar tu seama ține străine/ că-n numele
meu/înflorit cum e ia/ mai e și mânia.” Apoi alte reveniri dimpreună cu poetul
Horia Bădescu. Între cei doi era o prietenie în numele poeziei, care ne-a
marcat și pe noi.
Nichita l-a surprins foarte bine în cuvinte puține:
„Romulus Vulpescu este unul din scriitorii care sunt în același timp și
propriile lor personaje. Romulus Vulpescu este invenția lui Romulus Vulpescu,
așa cum Don Quijote este invenția lui Cervantes.” Autorul nostru pare risipit
în propria lui operă, încât nu poți ști cine l-a scris pe cine, care dintre cei
doi este real și care ficțiune. Născut la Oradea, Romulus Vulpescu rămâne
profund legat de valorile naționale, fiind unul dintre cei mai fini meșteșugari
ai limbii române. A ocupat pe scena literară teritorii mai puțin bătute de
alții. Fiecare text al lui este un exercițiu de stil. A rămas, pe bună
dreptate, un cavaler al Limbii Române. Just și exigent până în cele mai mici
amănunte. Prieteniile lui literare au rămas proverbiale. Mai ales cea cu Marin
Preda.
O lectură din Romulus Vulpescu mișcă din loc partea
monotonă din noi. El rămâne, printre marii scriitori care au polenizat
Maramureșul cu spirit ales, care au contribuit la integrarea valorilor locale
în concertul național. Alături de romanciera Ileana Vulpescu au format un cuplu
spiritual pilduitor. Deși fiecare a avut drumul lui, ei sunt dovada de
netăgăduit în fața Timpului că iubirii îi este îngăduit să se încăpățâneze să
existe pentru totdeauna. Le-am trecut pragul casei în câteva rânduri. Așa a
fost. Așa ne-a rămas. După moartea lui Romulus, Ileana, stinsă din viață în
acest an, a spus de multe ori: „Destinul meu a fost Romulus Vulpescu!” Mi-a
sărit în cale această strofă a lui Romulus: „În fiecare zi ne batem joc/ De
păsări, de iubire și de mare/ Și nu băgăm de seamă că, în loc,/ Rămâne un
deșert de disperare.”
Acest text a pornit de la fotografia în care Romulus
Vulpescu este printre deseșteni. Înaintea lui Nichita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu