Teofil

 

Teofil a zburat într-o dimineață din colivia cu usiță rămasă, nu se știe cum, deschisă. N-a mai vrut nici semințe, nici apă . Și-a întins aripioarele verzi, le-a bătut de câteva ori să se deszmorțească, a scos câteva sunete drăgălașe de papagal răsfățat, sunete de surpriza, bucurie, plăcere, revelație! I se întâmpla un  fapt extraordinar! De undeva, din albastrul acela senin ce se desfășura ademenitor dincolo de cadrul ferestrei larg deschise, îl chema insistent și nerăbdătoare, Libertatea! A țâșnit că o săgeată. S-a lansat în zarea largă, promițătoare de aventuri inimaginabile. Și s-a pierdut în ea!

După 20 de ani, Teofil s-a întors. Cumva, a regăsit drumul aerian spre casa din care a pornit fără să se uite înapoi. Bătea ezitant din aripile bătrâne, abia respira, vedea ca prin ceață. Se opri de mai multe ori pe niște crengi, pe niște cabluri, chiar pe  capota unei mașini. A scăpat cu greu din ghearele unei pisici. Tocmai când credea că totul s-a sfârșit, un bărbat a lovit pisica cu picioarele. I-a rupt bazinul. A văzut-o târându-se cu un jalnic mieunat. N-a fost fericit. Nu se simțea recunoscător bărbatului. Cruzimea lui l-a înspăimântat și mai tare decât jocul periculos al pisicuței. O jale mare l-a cuprins.

La câțiva metri se contura silueta stăpânei lui de altădată. De fapt, a mamei stăpânului lui, un băiețel de 10 ani. Câți ani să aibă acum? O mai fi locuind cu mama lui? O văzu apropiindu-se și văzu pe chipul ei compasiunea pentru pisicuța schilodită. Simți cum se strânge inima ei și cât de cutremurată era de suferința animăluțului care mieuna cerând ajutor. Dar nu s-a oprit sa i-l dea. Ii auzea gândurile, îi înțelegea reticența, dar simți cum dezamăgirea și tristețea îl cuprind pe el. Nu, pe el nu l-a văzut.  Când silueta femeii s-a îndepărtat, a ieșit de sub masa sub care se pitise și a  reluat zborul cu un efort parcă mai mare decât până atunci. S-a înălțat până la etajul II. Era deschisă fereastra de la casa scării. Abia trăgându-și sufletul și aripile  amorțite, a avut o secundă de bucurie soră cu aceea încercată în ziua libertății.  Era deschisă o fereastră! Se putea apropia de casă! Era aici, ajunsese! De la etajul II la IV nu mai avea de fâlfâit decât de câteva ori din aripioarele obosite. Se așeză pe pervaz, dar simți că se scurge vlaga din el. Căzu pe ciment cu un mare regret. Pe scară se auzeau tocuri... Desluși prin ceața tot mai deasă, silueta stăpânei și o speranță cât o mare bucurie înflori in inimioara minusculă. Desluși din nou durerea și compasiunea pe chipul ei. Auzi un murmur. " O, Doamne!" i se păru că aude...Dar nu, nu se opri. Tocurile trecură pe lângă el, fără să încetinească tactul. Percepu din nou gândurile ei de regret, de durere, de compasiune. Își auzi chiar numele șoptit cu o oarecare îndoială printre acele gânduri "Teofil? Ar putea fi Teofil"...i se păru că o aude gândind. "Acasă, am revenit acasă", fu ultimul lui gând... Lăbuțele se strânseră spre căpșor, se întoarse pe o parte și eliberă un suflețel imperceptibil spre un univers infinit ...

Valeria Bilț