Massimo, fragment din Romanul Paula împlinire târzie, de Mara Popescu Vasilca
În faţa ei, la masă, era Massimo. Un tip înalt, suplu, care
se gândise că Paula e o persoană specială şi s-a prezentat la costum. Avea
părul şaten închis, sprâncene drepte, ochi gri, de o frumuseţe rară, luminoşi
şi radioşi, aşa că zâmbetul lui, care nu dispărea în nicio situaţie, îi făcea
să strălucească. Auzise de la Giovanni că lucrase la facultate. Când s-au
făcut prezentările în curte, el venise ultimul spre ea, îi sărută mâna
privind-o direct în ochi, de parcă voia să ştie dacă îi face plăcere că s-au
cunoscut, atunci, pe loc, părea că aşteaptă şi răspunsul. Ea simţi ceva plăcut
şi ciudat în acelaşi timp. O fi doar pentru faptul că arăta foarte bine, era
aşa cum visase să fie bărbatul cu care ar fi vrut să fie toată viaţa. Acum,
avea în faţă clar chipul celui pe care-l căuta de mulţi ani, doar că nu ştia că
există. Aşa ar fi vrut ea să fie Giovanni. Dar ce să facă, nu ştia cine e şi nu
credea că e singur, după părerea ei erau de-o vârstă. Amândoi erau la vârsta
maturităţii sentimentale, cu un bagaj bogat emoţional şi în căutarea celui care
ar fi putut să dăruiască ce au visat toată viaţa. Între patruzeci şi cincizeci
de ani visele devin mai insistente, căutăm, suntem siguri că trebuie să găsim
crezând că e ultima şansă. Căutăm o dragoste completă, dusă la extremis, cu
dăruire şi conştienţi că numai dragostea poate să te trezească la viaţă sau,
mai exact, să realizezi că eşti încă în viaţă, că exişti.
Nimic nu se compară cu o
dragoste clădită pe experienţe de viaţă trăite, fiecare diversă, dar care au
lăsat deschisă poarta sentimentală. Şi mintea care cere şi vrea, construieşte
personaje pe care tu trebuie să le cauţi ca să nu trăieşti liniştit, să
lâncezeşti aşteptând ceva, să primeşti fără să vrei, să cauţi, să te pună la
treabă, să-ţi dea bătaie de cap, nelinişte, frământări şi în special
satisfacţii, când apare la orizont o speranţă. Când ai în faţă pe cineva care,
deşi nu a făcut nimic, te emoţionează, te nelinişteşte şi te cheamă într-o lume
a imaginaţiei şi a dorinţei, totul se creează de la sine, fără să fie
planificat, de parcă s-au mai cunoscut cândva sau poate în alte vieţi au mai
fost împreună. Poate că au mai avut o poveste de dragoste care, probabil, nu a
fost posibilă sau dusă până la capăt, şi atunci soarta îi pune din nou faţă în
faţă. Poate că atunci găsim sensul vieţii, când ne pierdem în noianul de
gânduri şi plăceri imaginare, când minţile nu ne dau pace, noi suntem doar cu
corpul, dar ea, mintea, face totul. Paulei îi era greu să găsească paharul
pentru apă deşi era în faţa ei. Văzu doar mâna lui Massimo
care se ridicase şi îi puse apă. De unde ştia el că era
însetată? Însetată de dragoste. Poate că el era cel pe care destinul i-l
trimisese ca să-i împlinească dorinţele sau să-i complice existenţa, acolo,
departe, unde nu ajunsese niciodată cu mintea să viseze. Întinse mâna spre
paharul rece şi aburit, unde încă mai erau amprentele lui, lăsate acolo ca să
vadă că el e şi că o înţelege şi că şi el era în căutare de dragoste, de
fericire şi dăruire.
-Şi acum cine vrea să guste
din specialitatea casei? Spaghetti, aglio, olio e peperoncino, spuse Franco
punând în mijlocul mesei un castron cu nişte spaghetti care emanau un miros
îmbietor.
Giovanni luă o farfurie
specială pentru spagheti şi îi puse farfuria în faţă. Paula luă furculiţa şi
încercă să le împungă, dar nu stăteau, alunecă. Toţi au văzut că Paula avea
probleme cu spaghetele care nu voiau să stea în furculiţă şi o puneau în
încurcătură, motiv pentru care o priveau şi se amuzau. Până la urmă i-au adus o
lingură. Ea neştiind ce trebuie să facă, crezând că glumesc, le-a spus că ar
vrea să vadă cum e cu furculiţa şi lingura printre spaghetti, spre bucuria
tuturor văzând că nu au pus-o în încurcătură. Massimo veni lângă ea, îi puse
lingura în mâna stângă, în dreapta îi dădu furculiţa şi îi spuse să ia câteva
spaghetti şi apoi să învârtă furculiţa în lingură. Ca să fie sigur de reuşită,
îi luase mâinile în mâinile lui, şi din spate se aplecase spre ea ca să poată
să ajungă la farfurie. Erau aşa de aproape, că pentru ea devenise un moment
special, îi simţea respiraţia în ceafă, mâinile lui care erau fierbinţi,
parfumul, vorbele erau abia şoptite lângă ureche. Ea nu mai înţelege nimic,
chiar i se părea că-i face o declaraţie de dragoste.
-Ţine lingura înclinată
spre furculiţă, acum ia câteva spaghetti, aşaaa, şi acum apropie furculiţa de
lingură şi învârte-le până când sunt înfăşurate pe furculiţă.
Ea nu mai vedea decât nişte culori și nişte steluţe luminoase în farfurie. Aştepta ca el să facă totul.
-Aşaaa, acum deschide gura
şi încearcă să le mesteci, vezi că au să alunece pe gât pentru că au brânză. Ea
încercă să deschidă gura, dar îşi dădu seama că nu a fost suficient ca să intre
furculiţa cu toate spaghetele, aşa că a rămas cu parte din spaghetti în
furculiţă. El a înţeles că şi ea era în aceeaşi stare emoţionlă, aşa că se
ridică şi se duse direct afară, nu voia să stea în faţa ei ca să nu o mai pună
în încurcătură sau voia să se răcorească fiind şi el surprins de ce se
întâmplase. După ce au terminat şi spaghetele au adus dulciurile şi cafeaua
nelipsită după fiecare masă. În faţa ei stătea Massimo, între ei era platoul cu
tiramisu şi fructe. Era mare foială, fiecare venea să-şi pună câte o felie, ei
se tot priveau printre cei ce stăteau cu farfurioarele pe lângă el, până când
el a luat platoul şi-l puse la marginea mesei.
-Aşa nu risc să plec pătat,
motivă glumeţ.
Franco şi Giovanni erau mai
mult pe afară, fumau şi stăteau pe balansoar. Înăuntru era o atmosferă
relaxantă, erau obişnuiţi să converseze, să abordeze subiecte diverse, de la
ultima recoltă de portocale la comparaţiile între tipurile de băuturi dintr-o
regiune, despre modă și despre piaţa de peşte, despre spectacole și noul gust de îngheţată cu mandorle.
După ei, viaţa nu
reprezenta căutarea unui anumit lucru. Viaţa se trăia în prezent şi îşi ofereau
toate plăcerile ei.Trăiesc şi ştiu sigur că au timp pentru orice şi că bunele
maniere fac viaţa mai plăcută. Şi aşa a petrecut prima seară în Italia, cu
oameni necunoscuţi, dar părea că se cunosc de când lumea. Doar că ea, de acolo,
îl luase pe el cu ea. Simţea cum se trezeşte la viaţă. Se întreba de ce nu a
simţit acelaşi lucru când s-a întâlnit cu Giovanni la aeroport pentru prima
oară? Nu era singura întrebare la care nu avea răspuns.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu