România riscă să devină ţara care nu se poate reforma?

Pe nevăzute, de la aderarea României la Uniunea Europeană au trecut 15 ani. Premierul Ciucă a remarcat că produsul intern brut s-a triplat în aceşti ani. Adică am produs de trei ori mai mult. Nu avem la îndemână datele prin care să facem o comparaţie cu alte ţări, însă trebuie să ţinem seama de nivelul la care se afla România după 1989. După trecerea de la un sistem planificat a urmat un adevărat haos.

S-au distrus fabricile şi uzinele ce făceau fala regimului comunist, fără a se înlocui la timp cu alte forme de producţie. S-au desfiinţat cooperativele agricole de producţie, dar agricultura nu a făcut un salt înainte, ci două salturi înapoi. Cu toate acestea nu există termeni de comparaţie între ce a fost înainte de 1989 şi ce este după. Cea mai importantă realizare a celor 32 de ani este democraţia, incluzând aici libertarea de opinie, libertatea de întrunire, libertatea înţeleasă ca expresia cea mai înaltă într-o societate democratică.

A spune că s-a triplat PIB-ul este cea mai banală prezentare a realizărilor. S-a triplat şi nivelul de trai? Dacă sunt excluse pensiile speciale, salariile unor bugetari de lux, cifrele nu arată foarte bine. Statistica este forma cea mai simplă de manipulare. Orice premier se simte confortabil când prezintă cifrele primite de la consilieri, dar contează ce se află dincolo de cifre. Dincolo de cifre este multă, foarte multă sărăcie, multă mizerie, multe nedreptăţi, până la urmă.

În cei 32 de ani, dacă vrem şi în cei 15 ani de la intrarea în UE, România a demonstrat că este ţara care se reformează greu. A intrat în structurile euro-atlantice, în NATO şi UE, cu mare întârziere faţă de restul ţărilor din blocul comunist. De ce? Pentru că prima generaţie de politicieni de după 1990 au tras România de pe linia firească, de apropiere de democraţiile vestice. Ion Iliescu şi emanaţii revoluţiei din decembrie 1990, au guvernat şase ani. După 1996, preşedintele Constantinescu şi guvernele CDR şi-au demonstrat neputinţa de a guverna, să zicem din cauza fostelor structuri securisto-comuniste. Nu mai puţin de şapte ani au fost necesari pentru pregătirea intrării în Uniunea Europeană, în ianuarie 2007.
Se discută şi acum, după 15 ani, modul în care a fost negociată aderarea. Cu mari pierderi pentru România, pentru economia autohtonă.

Există opinia aproape generalizată că România este o simplă colonie, o piaţă de desfacere pentru produsele ţărilor dezvoltate. România a devenit o sursă de mână de lucru ieftină pentru ţările care, şi acum, obstrucţionează acceptarea ţării noastre în Spaţiul Schengen.

Nimeni nu poate aduce argumente credibile că nu este mai bine acum, în anul 2022, decât era în urmă cu 15 ani, sau în urmă cu 20, cu 30 de ani. Problema este că putea fi şi mai bine.
Dincolo de măsurile impuse de intrarea în NATO, de aderarea la UE, dincolo de obligaţiile generale, există extrem de multe lucruri care depindeau şi depind în continuare numai de voinţa politică a celor care administrează România.

Este un fel de a spune că o administrează, pentru că opinia generală este că jefuiesc ţara, nu o guvernează în spiritul şi litera Constituţiei.

România seamănă tot mai mult cu o ţară care se opune modernizării. Cu fiecare guvern care se perindă pe la palatul Victoria, România devine o ţară care refuză să se reformeze. Clasa politică, în cârdăşie cu instituţiile statului, se opune oricăror reforme care ar conduce la pierderea privilegiilor obţinute prin stâlcirea legilor, prin decizii populiste, care până la urmă se repercutează negativ asupra evoluţiei sociale, culturale, economice normale.

Nu există lucru mai rău decât să ajungem la concluzia că România este o ţară care nu se poate reforma.

Când peste 80% dintre cetăţeni cred ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită exact la concluzia asta ajungem.

 

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informația zilei Maramureș