de Gheorghe Pârja
Ucraina este, în ultima vreme, amenințată,
bombardată, ponegrită, călcată de tancuri, cu locuitori alungați din vatra
natală, refugiați ajunși la mila străinului, cu dușmani care-i doresc
dispariția. În ce lume trăim? În ce veac al scurgerii vremii? La ce valori
umanitare ne raportăm? Cert este că sub ochii noștri rulează un film crud, un
film al morții și al sfidării, filmul invadării Ucrainei de Federația Rusă. În
legătură cu aceste evenimente, care ne strâng în chingi, și pe noi, românii, nu
au întârziat să apară opinii, scrise și vorbite, care diminuează dezastrul
morții și al refugiaților. Da, sunt unul dintre cei care am scris o carte
despre istoria nedreaptă prin care ținuturi românești se află pe teritoriul
țării asediate. Acum este vorba despre suferința unui popor, așa cum vrea el să
fie, și are mare nevoie de ajutor. Fapta istorică răpitoare nu am uitat-o. Acum
este nevoie de umanism, de paharul cu apă, de ospitalitate, de grija față de
copiii care văd foamea și moartea în față.
Solidaritatea spontană, dar și cea organizată este
la ordinea zilei. A renăscut Omenia. Tot mai dese sunt atitudinile celor mulți
față de război, față de moarte, față de înstrăinare. La loc de frunte este
mesajul Uniunii Scriitorilor din România. Scriitorii români din Maramureș s-au
format dimpreună cu scriitorii ucraineni din Ținut. Cu Mihailo Nebeleac, Pablo
Romaniuc, Iurii Pavliș, Mihai Traistă, și alții, am dovedit frățietate curată
întru crezul Cuvântului. Unii dintre ei făceau parte din Reprezentanța
Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România. Sub sigla ei am ajuns la Ujgorod,
ori la Lvov, la întâlniri cu scriitorii ucraineni. La Lvov am fost invitat la
constituirea Convenției literare internaționale, unde am fost ales
vicepreședinte. Eram alături de scriitori unguri, ruși, francezi, belgieni,
polonezi, estonieni, letoni. Acolo, la Uniunea Scriitorilor din Lvov,
președintă Maria Yakubovska, mi-am dat seama că știm foarte puține lucruri unii
despre alții. Am încercat să ștergem limitele prin traducerea cărților noastre
în ambele sensuri.
Așa, poetul Stepan Tcaciuc a tradus un consistent
volum de-al meu în limba ucraineană. Era un preludiu la dulcele haos. Acest
război absurd ne-a amânat multe preconizate întâlniri. Ne-au rămas cuvintele să
lumineze, să ne apere. Se spune în mesajul Uniunii Scriitorilor din România:
„Ne exprimăm dezaprobarea totală față de agresiunea Federației Ruse împotriva
Ucrainei. Considerăm inacceptabil atacul la adresa suveranității și
integrității teritoriale a Ucrainei. Scriitorii români își exprimă
solidaritatea cu colegii din Ucraina, cu toți oamenii de artă din această țară,
cu speranța că se va reveni la o stare care asigură o viață culturală normală
pe teritoriul acestei țări. Uniunea Scriitorilor din România va fi întotdeauna
de partea aspirațiilor democratice ale popoarelor lumii și împotriva oricăror
politici agresive și războinice. Fie ca rațiunea și pacea să aibă ultimul
cuvânt în aceste împrejurări triste și dificile.”
Scriitorii din Reprezentanța Maramureș, și nu numai
ei, ne alăturăm, cu voce răspicată, acestui demers spre liniște sufletească, de
pace lumească. Spre neliniștea creației. Ne-am alăturat Declarației Consiliului
Scriitorilor Europeni împotriva războiului și violenței care condamnă în
termeni fermi crimele împotriva democrației și umanității. Scriitoarea germană,
Nina George, președinta Consiliului Scriitorilor Europeni, ne-a pus sub cupola
unei atitudini care apără demnitatea Ucrainei, a exprimării libere și a
scrisului fără frontiere. Ne-am alăturat semnăturilor Uniunii Scriitorilor
Lituanieni, a Uniunii Scriitorilor Estonieni. Consiliul Scriitorilor Europeni
și cele 46 organizații membre ale sale, din 30 de țări, sunt alături de
confrații ucraineni, în aceste zile în care țara lor este în mare pericol.
Văd imagini cu frumosul nod feroviar din Lvov. Îmi
aduc aminte de dimineața aceea de februarie când am coborât, cu poetul
sighetean Ioan Dorel Bizeu, din trenul care ne ducea din Solotvino, iar pe
peron ne așteptau tinerii scriitori Boris și Irene. Oare ce fac acum? Ei, care
ne-au purtat prin celebrul oraș. Așa am ajuns la impunătoarea statuie a lui
Taras Sevcenko, simbolul literaturii ucrainene. Erau vremuri de pace și
prietenie literară. Pe care le dorim revenite cât mai curând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu