Primele trei duminici ale perioadei sfinte în care ne găsim poartă amprenta Învierii Domnului, care ne procură și ne întreține bucurii duhovnicești unice și nesfârșite.
În prima duminică, în miez de noapte cântăm: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într-însa.”
Primii martori, dar în același timp, volens-nolens (vrând-nevrând) a Învierii lui Iisus au fost străjerii de la mormânt, aceștia îndeplinindu-și sarcinile de serviciu: „Și iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului coborând din cer și venind a prăvălit piatra de la ușă și ședea deasupra ei și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat străjerii și s-au făcut ca morți.” (Matei 28, 2-4). Imediat după aceea „unii din străjeri, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele ce se făcuseră. Și adunându-se ei împreună cu bătrânii și ținând sfat, au dat bani mulți ostașilor, zicând: „Spuneți că ucenicii Lui venind noaptea, L-au furat pe când noi dormeam. Iar ei luând arginții au făcut precum au fost învățați.” (Matei 28,11-13). Mai făcuseră sfat acele personaje de tristă amintire, când au cerut și au obținut de la Ponțiu Pilat condamnarea lui Iisus la moarte prin răstignire. Pentru ei nu conta deloc faptul că străjerii au văzut un înger strălucitor, spre care nu puteau privi și că s-au aruncat cu fețele la pământ și nici faptul că Iisus a promis că a treia zi va învia. Știau și ei acest lucru ce avea să se întâmple. Pentru ei negarea Învierii lui Iisus, prin orice mijloace, era singurul lucru ce conta și s-au folosit de orice lucruri mârșave, inclusiv prin mituirea străjerilor pentru a-și atinge scopul. Bineînțeles că adevărul Învierii lui Hristos nu poate fi tăgăduit, nu poate fi negat.
Martore ale Învierii Domnului au devenit și femeile mironosițe, care dis de dimineață au mers la mormânt, unde au avut bucuria de a dialoga cu îngerul care a răsturnat piatra de pe mormânt și le-a dat vestea pe care o doreau și o așteptau, încă pe când erau lângă Iisus pe Drumul Crucii: Iisus a înviat din morți. La scurt timp Însuși Iisus le-a întâmpinat, zicându-le: „Bucurați-vă! Iar ele apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat.” (Matei 28, 9).
A trecut puțin timp, respectiv din zori de zi și până spre seară, în care au ajuns primele vești despre Învierea lui Iisus și la Sfinții Apostoli: „în ziua aceea, întâia a săptămânii și ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus, a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.” (Ioan 20, 19-20). Era și timpul ca pacea și liniștea care le-au lipsit din Joia Mare, de la Cina cea de Taină și până atunci să le redobândească. Senzația de nesiguranță și frica ce i-a cuprins, aveau să dispară prin cuvintele pline de putere rostite de Iisus acum, dar și altele rostite la Cina cea de Taină: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă.” (Ioan 14, 27). E o altfel de pace, este dumnezeiască, reală, plină de binecuvântări. Avem nevoie de pace cerească ce vine de la Iisus.
Apostolul Toma nu era împreună cu colegii săi de apostolat, când Iisus li s-a arătat acestora și a simțit frustrarea chiar când i-au dat vestea cea mare că Iisus a înviat, spunându-i: „Am văzut pe Domnul.” (Ioan 20, 25). În răspunsul său intempestiv se citea, se vedea, se simțea frustrarea lui: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (Ioan 20, 25). Această poziție a ucenicului Toma, această pretenție nu i-o putea satisface decât Iisus printr-o nouă arătare în fața ucenicilor și între ei fiind de față și cel vizat: Toma și acest lucru a devenit posibil: „Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru și Toma împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu măna Ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios.” (Ioan 20, 26-27). Reacția ucenicului Toma la cuvintele lui Iisus nu a început cu „Dacă...”, ca în urmă cu opt zile, ci cu totul altfel: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). O expresie cât o mie de cuvinte! Iar noi zicem: „Domnul nostru, Dumnezeul nostru, mântuiește-ne!” Amin.
Hristos a înviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu