de Gheorghe Pârja
Cu o vreme în urmă, bunul confrate Adrian Marchiș mă
invită, într-o seară, să ascult o melodie de demult. Era un cântec nemaiauzit
de mine, parcă izvorât din pietrele aspre ale Gutâiului, Sermeteșului ori
Țibleșului. Vocea unei femei venea dintr-un adânc de lume. După ce s-a isprăvit
caseta, iar gândul meu hălăduia prin vreascurile trecutului, Adrian mă întreabă
dacă recunosc horea aceea, adusă de el de sub streașina unei lumi necunoscută
mie. Ca să nu mă pierd în aproximații, el îmi spune că e un cântec de la
românii volohi. Din satele Mircea și Poroșcovo, din vestul Ucrainei. Omul de
radio, care este Adrian Marchiș, a bătut drumuri noi, pe care eu nu le
cunoșteam. La vreo 200 de kilometri de Maramureș, trăiesc acești oameni uitați
de istoria noastră.
În seara aceea s-a trezit în mine dorul de
cunoaștere, cu întrebări cărora nu știam să le răspund. Nu după multă vreme, am
avut norocul să mă aflu acolo, fiind cooptat în echipa de cercetare a
profesorului Viorel Ciubotă, pe atunci directorul Muzeului din Satu Mare. Din
suita de studiere au mai făcut parte universitarii clujeni Ion Cuceu și Ioan
Faiciuc. Evident, și Adrian Marchiș. Ghid și îndrumar prin zonă ne-a fost
profesorul Vasile Marina, de la Universitatea din Ujgorod. Vasile este de
obârșie din Strâmtura, cea de dincolo de Tisa, și este printre primii români cu
care am făcut legături de prietenie și cunoaștere reciprocă. El ne-a deslușit episoade
de istorie recentă din Maramureșul mușcat. El ne-a dus pe urmele acelui cântec
de început de lume. Am întâlnit oameni cu un destin extrem de interesant.
Acolo, în Camenița, Mircea și Poroșcovo, am dat mâna
pentru prima dată în viața mea cu românii volohi. Despre care nu știam aproape
nimic. Dialogul cu ei a fost o revelație. O uimire a descoperirii unor oameni
care vorbesc românește. Am stat la sfat cu ei, le-am deslușit viața de acum,
dar și de mai încolo. În carnetul meu de reporter sunt însemnări relevante.
Întrebările mele au primit răspunsuri lămuritoare. De pildă, Simociko Alexandru
Ivanovici și-a declarat identitatea în modul cel mai firesc. Întreb: cum vă
ziceți între voi, români sau volohi? Răspunsul a venit fără să stea pe gânduri:
români ne zicem! Ce nume de familie purtați? Răspuns: Bogdan, Canaloși,
Voloșin, Ivanovici. De unde ați venit aici?, îl iscodesc. Răspuns pentru
mirarea mea: Știu că am venit aici din România, din Biserica Albă.
Constat că vorbesc bine românește. De aceea îl
întreb: copiii voștri vorbesc românește? Răspunde omul din fața mea: Acasă, cu
copiii, cu toți românește grăim. Ce școală ai făcut, Simociko? Am făcut școala
rusească! Pe marginea acestui dialog putem emite multe comentarii despre felul
cum o comunitate poate fi rătăcită de frământările din mersul istoriei. Doamna
directoare a Școlii din Camenița, Maria Kovali, îmi spunea că în comună trăiesc
vreo 15 etnii. Volohii nu au statut de etnie, pentru că sunt socotiți
ucraineni. Sunt foarte muncitori, au lucrat pe tot întinsul Ucrainei, sunt
descurcăreți și autodidacți. Îi întreb dacă ascultă Radio România Actualități.
Gheorghe Voloșin îmi spune: „Ascultăm și înțelegem câte ceva de acolo. Ne place
să auzim a noastră limbă. Să auzim despre a noastră nație.”
Le dăruiesc câteva ziare. Mă privesc cu oarecare
sfială. Aflu misterul atitudinii: „Nu știe nimeni să citească românește. Dă-mi
ziarul, că îl pun pe perete ca o icoană”, spune Voloșin. Am decupat câteva
secvențe dintr-o realitate surprinzătoare pentru mine. Este un exemplu
răscolitor de felul în care uneltele istoriei au lucrat pentru despărțirea
vorbitului de cuvântul scris. Un fel de exil interior. Așa am înțeles rostul
cântecului acela profund. M-am gândit la acei români-volohi. Acum, țara în care
trăiesc trece prin foc și sabie. Unii sunt pe front, alții au murit. La
despărțire, Mihai Stancovici mi-a dăruit aceste versuri cântate: „Stai, dorule,
și ți-oi spune/ Că m-o mâncat multe-n lume.”
Da, am fost acasă la românii uitați. Știu că mai
sunt și alți maramureșeni. Să nu-i uităm. Măcar atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu