Atitudinea de la zero la minus/plus infinit

 

                            (Gelu Dragoş – „Singurătatea poetului”, Ed. Grinta, 2021)

...trece printr-o ecuaţie de drum cârpit. „Singurătatea poetului” e însăşi toamna lui smulsă de pe cracă şi pusă la vedere ca o sperietoare de aripi. Lumea se face şi se desface ca niciodată, adormită,orbită, asurzită, muţită şi uneori şchioapătă şi ciungă. Lume de balast în care au rămas însă câteva credinţe colosale.

Gelu Dragoş e asemenea unui erou de la Termopile care se încăpăţânează pun(ct)ând preţul vieţii veşnice înaintea celui al clipei fumegânde. Astfel, crede şi spune el de prin scorbura destinului, fără temeri doar adumbrit-gândit-încătuşat în proptiile-i visuri: „Întotdeauna meşterul Manole va rămâne cocoţat pe acoperiş/ îşi va frânge picioarele dar va rămâne măreţia...// Întotdeauna la treizecişinouă de ani fiecare dintre noi/ va muri odată cu voievodul cuvintelor Eminescu.../ Întotdeauna rămând destul de multe stele pe cer când ne îndrăgostim/ ca să le privim şi să le botezăm după vrerea noastră.../ Întotdeauna un drum va duce spre un sfinx ocrotitor şi rece/ ce ne va aminti cât de repede se scurge nisipul clepsidrei.../ Întotdeauna va creşte iarba peste umerii străbunilor noştri/ încât istoria va fi cartea de căpătâi a neamului meu.../ Întotdeauna o să ne iubim mama părinţii bunicii şi fraţii/ iar viaţa o să ni se pară blândă şi un vis ce dăinuie perpetuu.../ Întotdeauna vom fi călători pe acest pământ în care şi eu gelu/ o s-o caut cu disperare pe fata morgana şi o să/ îngenunchez în faţa ei/ Întotdeauna... „ (Constatare).

Sentimental profund străduindu-se să aşeze valorile ca pe stele, stele de unicorni în fruntea unei epoci de deznădejde, poetul nu pridideşte însă a-şi vărsa amarul. Echilibristica aceasta între extreme pare să-l caracterizeze ca pe un exaltat care a învăţat să fie şi ipohondru, socialmente vorbind: „din barul lui buciuman n-ai nicio perspectivă,/ ne trezim uneori din perspectivă şi constatăm/ că trec anotimpurile peste noi, se rup prieteniile/ şi călcată-n picioare e urma paşilor noştri./ ne ardem viaţa între nimicuri, prostii şi minciuni/ şi devenim uşor prizonierii propriei vieţi;/ tinereţea se scurge şi inima prinsă-n ştreang devine;/ ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess/ privim titlurile cărţilor pe internet dar uităm să învăţăm povestea;/ participăm zilnic la lansări de cărţi şi nu de nave/ (acolo am avea şansa să evadăm pe mări şi oceane)/ aici ne înscriem la cuvânt ca nişte epigoni ce suntem/ iar apoi ne îmbătăm mai ceva ca-n birtul din colţ;/ timpul risipit astfel nu-l putem lua înapoi –/ se duc toate-n van şi dorinţele noastre seacă/ doar lacrimile ne mai hrănesc zi şi noapte;/ a sosit Vremea aceea şi-o trăim din plin...” (Fără perspective).

Sfărâmare existenţială, ca într-o vârstă de probă – neîmplinită, şi totuşi se găsesc suficiente resurse pentru un parcurs chiar dacă forţat (de împrejurări, de răutăţi, de inerenţe). Filtrul conştiinţei scoate la iveală smaraldul: „Iubirea”: „singură/ deznădejdea doar îmi era/ vecină/ motiv de a pleca de-acasă/ cât mai departe// dacă mă mai iubeşti/ câtuşi de cât/ ia-mi urma prin nămeţii/ groşi până la Cer// te voi pândi uneori/ să mă încredinţez/ dacă mărşăluieşti/ vitejeşte/ pe cărările nebănuite// într-o zi cu miresme/ te vei convinge/ că pe întinderea/ câmpiei/ sunt doar eu/ lup singuratic”.

Etalând faţetele realităţii, fără a fi vreun propovăduitor al apocalipsei (de altfel nici nu e nevoie, avem suficiente dezastre încât dau pe dinafara veacului), Gelu Dragoş afişează cu fineţe plenitudinea celor trăite dorite/nedorite, într-un flux seismografic care convinge asupra metamorfozelor în (in)stabilitatea universului, despre care am putea crede că ar fi chiar un organism viu (dacă nu mort din naştere).

Parcă ar fi un răzbunător al nedreptăţilor lumii, Gelu Dragoş.

 

                                                                          Daniel MARIAN