de Gheorghe Pârja
De peste trei decenii, asistăm la o anulare, aproape
totală, a vremii de dinainte, când, totuși, s-au făcut și lucruri trainice, de
care se folosesc și generațiile care au venit la rând. Țin minte că, prin 1990,
un jurnalist a scris, pe prima pagină a revistei pe care o conducea, că ar fi
potrivit să se pună o bombă sub Casa Poporului, pentru a șterge de pe fața
Pământului un simbol al nefericitei orânduiri socialiste. Dorința nu i-a fost
îndeplinită, și acum stau acolo aleșii poporului român, unde fac legi, mai bune
sau mai rele, pentru țară. Asta este schimbarea istoriei, care ne paralizează
orgoliile gândirii. O lume pe care o cunoști, și despre care e bine să vorbești
în șoaptă, sau deloc, se risipește. Pentru a îmbrăca lumea nouă în haină
politică nouă.
Așa se face că pe teritoriul României, deci și în
Maramureș, a rămas, ruinat, patrimoniul industrial al trecutului apropiat. Sunt
scheletele unui timp scufundat. Îmi vine în minte o expresie a lui Emil Cioran,
care spunea:”Dacă aș fi arhitect, aș ridica un templu în cinstea ruinelor.”
Puterea stilistică a lui Cioran este ironia, care la el certifică tragicul. De
peste trei decenii, trăim o bucurie tragică și neputincioasă. Ici, colo, mai
citesc referiri la ruine, la vechile hale industriale, cu fabricile și uzinele
rămase în paragină! Depășite tehnologic, ori închise după privatizările eșuate.
Și întrebări de genul: mai pot fi revitalizate spațiile industriale? Ce viitor
au pentru patrimoniul industrial al României? Unele niciunul, altele cine știe.
După aceeași logică, ce a condus la degradarea, până la irelevanță a acestor
spații, valoarea imobiliară a terenului e mai mare decât valoarea vechilor
structuri industriale.
S-a schimbat lumea, dar unii nu observă. Se uită în
altă parte. Da, fostele mari întreprinderi, depășite tehnologic, au ajuns în
blocaj, ca urmare a concurenței pe piața globală. Și în Maramureș sunt vânate
terenurile, pentru a face clădiri de birouri și ansambluri rezidențiale. Am
ajuns la vorba lui Cioran. Un templu pentru ruine! Marele combinat, care rafina
aurul țării, nu mai este. La fel și minele. Se vorbește despre redeschiderea
minelor, dar cine știe despre ce e vorba își dă seama că sunt visuri deșarte.
La Câmpina, prima rafinărie românească, una dintre cele mai vechi din Europa,
este în faliment și ea. După 126 de ani s-a stins. Se caută varianta pentru a
deveni un muzeu al industriei petroliere. Orașul Reșița a sărbătorit 250 de ani
de foc nestins. S-a dezvoltat pornind de la siderurgie. Astăzi, multe
instalații sunt oprite. Ilustrarea exemplară a sfârșitului industriei grele. Ar
putea fi imaginea finală dintr-un film distopic.
Se pare că industriile creative se pregătesc să
înlocuiască industria grea. Artistul plastic, din Ieud, în mare vogă în lumea
plasticii contemporane, a deschis o expoziție de pictură într-o veche hală
reșițeană, transformată în centru de creație. Și la noi, pe platforma fostei
IMMUM au fost asemenea expoziții. Așa că nu mai alerg după exemple prin țară,
când Maramureșul este plin de ruine ale timpului, acum, avortat. Închiderea
mineritului, în România, a lăsat în urmă nu doar precaritate, ci și deznădejde
în orașe complet devitalizate, populate de suflete stinghere. Este celebră
atitudinea caricaturistului Ion Barbu, care, la Petrila, caută să intre în
dialog cu autoritățile locale, pentru a găsi soluții de a păstra vestigiile
mineritului din această zonă, pentru a le găsi un sens în prezent.
Să revin la Maramureș. Nu cunosc rațiunile oficiale
pentru care ruinele unor întreprinderi celebre pot fi platouri de filmare
pentru filme de groază. Trec foarte des pe lângă fosta Flotație de la Baia
Sprie, și văd niște ziduri cu ochi orbi. La Cavnic, la Baia Borșa, la fel.
Minele au devenit surpări geologice, în care nici amintirile nu mai încap. Mai
sunt câteva mine care dețin licențe de exploatare valide: Șuior, Cavnic și Baia
Sprie. Ele sunt în patrimoniul Companiei Naționale Remin S.A Baia Mare, care
deține un sediu în centrul municipiului, devenit adăpost pentru porumbei și
pisici.
Păcat de prestigiul acestei clădiri! Trec în fiecare
dimineață prin fața ei și mă cuprinde un sentiment al pustiei. Ce se vrea cu
ea? Mai sunt îndemnuri, de toată aprecierea, pentru a izgoni paragina și
uitarea.
Pilduitoare este inițiativa de a face, la fosta mină
de la Baia Sprie, un Centru dedicat memoriei foștilor deținuți politici, sub
sigla „Martirii Crezului.” Avem nevoie de memoria timpului. Dincolo de câteva
exemple de bune practici și de inițiative civice pentru salvarea patrimoniului industrial,
nu văd o gândire coerentă, la nivel național, pentru salvarea acestui imens
potențial. Nu se încearcă a oferi trecutului, un viitor. Așa că rămân pe mâna
lui Cioran: dacă aș fi arhitect, aș ridica un templu în cinstea ruinelor. Sau
poate un compozitor să dedice o muzică a tăcerii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu