Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea demonizaților din ținutul Gadarenilor) Matei 8, 28-34; 9, 1
În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul
Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de
cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început
să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici
mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de
porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să
intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au
dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și
a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate
cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea
lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus,
intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.
Ceea ce frapează în fragmentul evanghelic al acestei
duminici este tăcerea debordantă și descurajatoare a omului posedat de cel rău.
Deși Îi ies în întâmpinarea Mântuitorului, gest care în sine sintetizează
reflexul omului de întâlnire și comuniune cu Dumnezeu, cei doi prieteni întru
viața de mormânt, loc al morții și al memoriei paralizate, nu reușesc în nici
un fel să Îi spună Domnului ceva anume. Nici un cuvânt despre durerea lor, nici
un cuvânt despre modul lor îngrozitor de a mai „trăi” la limita vieții și a
pasivității totale în fața celui rău. Nici un cuvânt de ajutor, nici o speranță
a omului în fața ajutorului de mântuire. În locul omului vorbește legiunea
demonilor (cf. locul paralel din Marcu 5, 9). În anul omagial al rugăciunii în
viața creștinului, tăcerea acestor doi oameni posedați de demoni în ținutul
Gadarenilor ne ajută să înțelegem mai bine care este prețul real al tăcerii
omului în fața lui Dumnezeu, al lipsei de dialog între om și Dumnezeu. Viața ca
antirugăciune sau ignorarea rugăciunii în viața omului are un preț.
Rugăciunea
– armă împotriva diavolului
Atunci când Sfântul Ignatie Teoforul, Episcopul
Antiohiei, spunea, la începutul secolului al II-lea: „[…] Când vă adunați des,
sunt nimicite puterile satanei, iar prin unirea credinței voastre se risipește
prăpădul lui” (Efeseni 13, 1), avea în vedere faptul că arma cea mai importantă
împotriva diavolului este rugăciunea, și încă rugăciunea comunitară, a cărei
expresie este, în mod firesc, Euharistia Bisericii. Într-un prim registru
antropologic, ceea ce ne face pe noi să fim oameni este caracterul nostru
social (Aristotel, „omul este, după fire, animal – ființă – socială”, Politica,
1253a). Dar ceea ce ne face liberi este relația cu Dumnezeu, pentru că suntem
creați după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 27) și avem în noi chemarea spre un
dialog personal și spre comuniunea cu Dumnezeu. Atunci când le avem pe
amândouă, puterea relației dintre noi (viața umană ca o comunitate) și puterea
relației cu Dumnezeu (viața umană ca rugăciune), suntem cu adevărat liberi și
puternici. Această libertate și această putere lipsesc complet din profilul
celor doi demonizați din ținutul Gadarenilor. Unde nu este comuniune și unde nu
este rugăciune, stăpânește urâtorul omului și al lui Dumnezeu, despărțitorul
iubirii, diavolul.
Diferența
dintre oameni și porci
Mesajul evanghelic asupra diferenței dintre oameni
și porci este tulburător, din următoarea perspectivă: deși oamenii pot fi mult
mai necurați decât porcii (ținând cont de faptul că abisul păcatului este mai
profund și mai dureros decât simpla necurăție a unui animal – porcii erau
considerați animale murdare în tradiția iudaică și nu puteau fi mâncați, cf.
Levitic 11, 7), sfârșitul de care au parte în fragmentul evanghelic este
tulburător și devine lecție pentru noi. Chiar și sub semnul posedării de cel rău,
creația iubită de Dumnezeu – omul – nu este lăsată să moară, chiar și atunci
când nu mai are nici o putere în fața celui rău, când pasivitatea existenței
omului devine totală și când tăcerea lui se transformă într-o paralizie
dureroasă. Diavolul ar vrea să îl ucidă pe omul pe care îl posedă, dar nu poate
face acest lucru datorită lucrării proniatoare a lui Dumnezeu (exegeza
Sfântului Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXVIII, 3), Care, și în limita
posedării de cel rău, nu îi permite diavolului să ia viața omului (cf. Iov 1,
12). Iar diavolul, ca să ne învețe care este, de fapt, conținutul posedării
lui, aruncă și îneacă în mare o întreagă turmă de porci, spunându-ne, dincolo
de scrâșnetul nerațional al posedării, că între viața creației și posedarea diavolului
nu este nici o legătură.
Realitatea
de zi cu zi
Demonul, în ura lui ființială față de Dumnezeu și
față de cununa creației Sale, care este omul, reprezintă pentru noi un model de
existență antiteologică: apostol al morții, al antirugăciunii și al vieții
antisociale (egoism maximal), al vieții „din mormânt”, al drumului pe care
„nimeni nu mai poate să treacă” (simbol al relațiilor eșuate), al chinului
veșnic pe care îl pregustă pe pământ în forma „iadului” din oameni sau a
împietririi inimii oamenilor (la un moment dat, ca expresie a unei realități
căzute și înțeleasă ca durere comunitară, un autor modern spunea: „Infernul
este celălalt”, Sartre, Cu ușile închise). Tăcerea cu care diavolul își domină
posedații devine tema principală a oricărei demonologii. Totul este învăluit în
tăcere rece atunci când ne raportăm la rău și la răul maximal, diavolul.
Diavolul se ascunde de orice revelație, sau dacă se revelează, se va revela
fals, ca înșelare, mereu cu alt chip, pentru că prin chipul său nu mai poate transmite
nimic, fiind golit total de prezența comunională, dialogală a lui Dumnezeu. Din
această cauză, tema prezenței diavolului în realitatea de zi cu zi devine în
modernitate o temă tabu, ascunsă, evitată, iar însăși provocarea răului ca
dimensiune existențială este pusă sub semnul întrebării, sau al unei întrebări
amânate la nesfârșit. Cel mai mare interes al diavolului este ca omul să nu
știe de diavol, să îl ignore, să fugă de întrebările cu privire la diavol și
ispitirile lui. Realitatea de zi cu zi este fardată în modernitate de o
„neutralitate” obsesivă. În realitate, există o prezență binecuvântată în jurul
nostru (lucrarea lui Dumnezeu, a îngerilor și a sfinților – biserica
biruitoare) și una blestemată (o lucrare antiumană a diavolului), iar atenția
și discernământul nostru ar trebui să fie în permanență antrenate pentru a
desluși adevărul realității de zi cu zi. Omul ajunge posedat, în măsura în care
nu mai vede binele și răul din realitatea din jurul lui și se lasă îmbrăcat de
ceea ce îl înconjoară, fără discernământ și fără nici o putere de răspuns.
Atunci când ajunge să îi placă această realitate nedeslușită, să se hrănească
din tăcerea și egoismul lui, omul va ajunge să nici nu mai vrea să își pună
întrebări sau să schimbe ceva din viața lui.
Soluția:
invocarea Duhului lui Dumnezeu
Slăbiciunea omului în fața diavolului se transformă
în putere pe măsură ce omul cere ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune. Acest
ajutor se transformă în taină a pocăinței, metanoia, schimbarea minții, a
vieții și a coordonatelor existențiale ale omului. Diavolul nu vrea, și pentru
că nu vrea nici nu poate să se pocăiască. Diferența dintre robia față de el și
omul liber este taina pocăinței și rugăciunea de care este legată. Sfântul
Chiril al Ierusalimului, în Catehezele sale, spune: „[…] prin cuvintele de
rugăciune ale unui om, (demonul) poate fi ținut din pricina puterii Duhului
Sfânt care este în om” (XVI, 19). Invocarea Duhului Sfânt care înmoaie și cea
mai împietrită și posedată inimă este cheia eliberării omului din perspectiva
tăcerii celei mai dureroase. Invocarea Duhului Sfânt face trecerea de la
tăcerea rece a gadarenilor la rugăciunea caldă a Bisericii. Gadarenii au ales
atunci să nu continue dialogul. Să nu rămână în comuniune, să nu mai invoce
Duhul Mângâietor al lui Dumnezeu, Duhul Adevărului. Au ales să Îi spună lui
Iisus să „plece din hotarele lor”, simbol maximal al antirugăciunii. Noi avem
astăzi șansa de a rămâne, totuși, în comuniune, de a ne ruga. De a transforma
Gadara lumii de azi, cu căile ei neumblate și cu tăcerea ei rece, în „cetate a
Lui”, a Domnului, în Biserică, în laborator al învierii oamenilor, să
transformăm „mormintele” în case, tăcerile și nerostirile dintre noi în cuvinte
de rugăciune, ce eliberează omul și îl mângâie cu cea mai luminoasă stăpânire,
cea a Duhului.
Pr.
asist. dr. Alexandru Atanase Barna – 17 iulie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu