M-am săturat să aud că sunt incompetentă.
M-am săturat să aud că nu știu să
răspund nevoilor copiilor.
M-am săturat să aud că nu știu să îi
atrag pe elevi cu metode moderne.
M-am săturat să aud întruna că eu sunt
vinovată pentru toate rateurile sistemului de învățământ și, implicit, ale
societății românești.
M-am săturat să aud că școala românească
nu este bună de nimic.
Știu că nu vă place ce vă spun, dar am
hotărât că este timpul să știți cam ce înseamnă să fii profesor în România.
Începi, de cele mai multe ori, într-un
liceu pedagogic. Sute de ore de studiu de specialitate, sute de ore de practică
pedagogică și zeci de proiecte de lecție trecute prin corectura profesorilor de
pedagogie și practică pedagogică și a învățătorilor/educatoarelor (care nu
iartă nicio greșeală). Fiecare lecție înseamnă material didactic...mult
material didactic. Și știți ce? Trebuie să îl confecționezi tu pentru că nu ai
voie să îl folosești pe cel din școală/grădiniță. Totul se încheie apoteotic cu
lecția/activitatea finală. Apoi facultatea. Trei sau patru ani de studiu de
specialitate plus orele modulului pedagogic.
Dar partea cea mai grea acum începe,
adică odată cu prima oră la catedră.
Începe pregătirea pentru definitivat,
pentru titularizare, pentru gradul II, pentru gradul I. Încep inspecțiile,
începe cursa după cele 90 de credite transferabile.
Dar nici măcar asta nu este partea cea
mai grea. Când ajungi în școală/grădiniță te lovești de lipsa mijloacelor
materiale, de neîncrederea și uneori, răutatea colegilor de catedră. Unii
directori au tendința de a fi tirani cu cei tineri. Și cu cei în vârstă dacă nu
au poziția ghiocelului.
Constați că manualele nu sunt deloc ceea
ce ar trebui și că nu ai nicio șansă să schimbi ceva pentru că tu nu ai niciun
cuvânt de spus în acest sens.
Între timp mai descoperi birocrația din
școală...tone de documente. Când întrebi la ce folosesc toată lumea ridică din
umeri. Toate astea le faci în timpul tău liber.
Prietenii te invidiază că stai la școală
între 16 și 25 de ore. Încetează cu invidia când constată că nu poți ține pasul
cu programul lor de distracție pentru că ba ai de conceput teste, ba corectezi
teze sau teste, ba pregătești materialul didactic pentru o lecție, ba ai de
mers la un curs, ba ai ședință cu părinții, ba ai consiliu profesoral, ba pur
si simplu ești o legumă și nu te poți ridica din pat.
Salariul este unul vai mama lui (deși
auzi si citești zilnic că este mai mult decât suficient) și trebuie să lucrezi
extra pentru a trăi decent.
Și uite cum intri tu în gura societății
care te acuză că nu îți faci treaba la școală pentru a-ți chema elevii la
meditații. Dacă este profesor de muzică, desen, educatoare sau învățătoare...ai
atâtea meditații de nu le faci față!
Între timp te-ai lovit de ura unei
societăți care nu îți înțelege rolul și care se face că nu vede nimic din ceea
ce faci tu în fiecare zi. Ești atacat din și de toate părțile: părinți, elevi,
autorități și, uneori, ca să fie tacâmul complet, de către colegi.
Când încerci timid să te aperi ești
lovit în plex cu "vocația".
Unde scrie că dacă ceri să îți fie
respectată și apreciată munca nu ai vocație?
Unde scrie că vocația de a fi profesor
este egal cu a fi bătaia de joc a tuturor, mai ales a ministrului tău si a CNE?
Aș vrea să înțeleagă toată lumea că a fi
profesor este o porfesie ca oricare alta. E drept că implică o responsabilitate
imensă, dar este o meserie pe care o poți face foarte bine și dacă nu ai
vocație.
A fi profesor înseamnă că stăpânești
foarte bine materia pe care o predai.
A fi profesor înseamnă să cunoști foarte
bine particularitățile de vârstă ale elevilor tăi.
A fi profesor înseamnă să fii prieten cu
elevii tăi, dar până la o anumită limită. Cu cât elevul crește, cresc și
limitele.
A fi profesor înseamnă să te impui,
inclusiv în fața părinților. Asta nu o poți face decât prin competență și având
coloană vertebrală. Atunci când îți cunoști bine materia și profesia, ai toate
argumentele pentru a contracara atacurile părinților și șefilor. Tot ce trebuie
este să ai curaj să vorbești.
Nu vă fie teamă dragi colegi să vă
lăudați cu realizările voastre. Un elev care performează este și creația
voastră. Performanța este un efort de echipă în care voi sunteți parte.
Când un elev eșuează nu este numai vina
voastră. Și eșecul este rezultatul muncii de echipă.
Este clar că trebuie să ținem pasul cu
vremurile, este clar că trebuie să ne adaptăm, este clar că ceea ce mergea acum
50, 30, sau 5 ani, acum nu mai merge. Dar nu trebuie să fim noi singurii care
trebuie să facem asta. Nu este de datoria noastră să asigurăm baza materială
necesară. Nu vă lăsați păcăliți de cele 0,5 puncte din fișa de autoevaluare pe
care le primiți pentru sponsorizare. Este doar o soluție de avarie. Trebuie să
facem exact ca celelalte categorii profesionale: să cerem! Pentru că înainte de
a ni se cere performanța, trebuie să avem mijloacele necesare pentru a face
performanță.
M-am săturat de toate reproșurile care
mi se aduc, de nerecunoștința societății.
Nu m-am săturat de copii și nici de
profesia mea. Așa că...
Pentru binele elevilor, al părinților,
al societății și al meu, voi vorbi. În fiecare zi până când voi fi auzită.
Poate că în demersul meu nu voi fi singură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu