de Gheorghe Pârja
Multe odoare are omul pentru a stăpâni rânduiala
lumii, dar parcă cel mai de preț este lumina ochilor. Care face să te bucuri,
dar și să te întristezi de câte vezi. Recapitulând timpul recent, cea mai mare
lovitură am primit-o din partea nevăzutului. Că acolo s-a ascuns pandemia,
într-un neant care a adus moartea, tristețea și multe întrebări. De unde a
venit nenorocirea asta peste noi? Care nu se mai dă dusă. La început a avut o
adresă, în țara lui Confucius. Acum nu se mai spune în ce scorburi rafinate s-a
plămădit. Cert este că a împărțit lumea în multe tabere, s-a inventat o industrie
a banilor, un mecanism ocult al nepăsării unora, față de cei foarte mulți. S-au
pus în funcțiune moriști de mare amploare, mânuite de profesioniști ai
întoarcerii lumii pe dos. S-au ridicat, parcă din spuma mării, formatorii de
păreri ciudate, manipulatorii, activii și rezerviștii minciunilor parfumate,
dar mai ales limbile veninoase de sub tejgheaua unor case cu uși încuiate.
Au rămas câțiva înțelepți, oameni pricepuți, cărora
li s-a administrat lecția tăcerii, a izolării din forul public. Ne aducem
aminte câți medici au ieșit în fața noastră, simțind nevoia să ne împărtășească
pricepere și experiența profesională. Au fost ascunși după cortină, spectacolul
fiind jucat doar cu câțiva aleși. Mai nou, boala a devenit doctrină de partid
și de stat. Așa mi se pare. Asta tocmai pentru a ne furniza porții de îndoială,
iar răspunsurile la întrebările noastre să fie risipite pe câmpiile
incertitudinii. Cică ne-a bătut la ușă un nou val al pandemiei. Hai,
nevăzutule, că suntem acasă! Da, trăim vremea cronicarului care scria că
oamenii sunt sub vremi. Au fost, sunt și vor fi, după cum vedem. Scapă cine
poate! Deocamdată, nu suntem pregătiți pentru a înfrunta cu folos acest nou val
al nevăzutului.
Apoi a venit o zi în care nu au mai zburat păsările.
Aripile li s-au muiat și s-au ascuns în ungherele lumii. Au început să bubuie
tunurile, să țâșnească rachetele din ogivele lor. Au murit oameni, s-au ruinat
orașe. Provocatorii, hămesiți de glorie și putere, parcă râd în cancelariile
lor de moartea altora. Nu o moarte trimisă de zei, ci de niște oameni cu suflet
de fiară. Că moartea provocată cu voia unora, împotriva unor oameni nevinovați,
mi se pare o crimă oribilă. Marii demnitari ai lumii, care iau act de acest
teatru al absurdului, nu aprind o lumânare, nu păstrează un moment de
reculegere. Doamne, acești veniți din subteranele umanității sunt medaliați cu
iertarea, cu îngăduința.
Un lider chiar ne sfătuia să nu-i umilim pe cei care
ucid. Gata cu umanismul! Mie mi-a rămas lumina ochilor, de care vorbeam la
început. Privesc în jur și văd mulți oameni singuri. Parcă singurătatea vrea să
ne țină de urât. Ea a încercat să ne vindece rănile pandemiei, dar a venit
umbra războiului, până în pragul casei. Ni se spune că am intrat într-o lume
nouă. Trebuie să fim pe măsura ei. Dar oare ea, lumea abia sosită, este pe
calapodul nostru? Doar al unora, care nu privesc în jos, ci doar în sus. Că
aprigă este foamea de bani, și mare-i indiferența față de cei mulți.
Știu că nu se poate alegădui fiecare pământean! Dar
nici din cât se poate nu se face. Și aici mă refer la resortul sufletului care
se numește milă. Nu o milă sălbatică, umilitoare, ci una demnă, de ajutorare a
celor năpăstuiți de soartă. Dar și de pandemie și de război. Prea s-a polarizat
societatea, de la noi și de aiurea, dominată de o poftă oarbă de câștig. Cei
buni sunt cei care au bani mulți, zic unii. Cei avuți nu dăruiesc celor
nevoiași. Mai sunt și filantropi, dar puțini. Mare parte dintre noi nu privește
nici în trecut, nici în viitor. Prezentul contează și persoana insului. Pentru
cetate și propășirea ei, sunt mulți veniți și puțini chemați.
Apoi, este multă răutate pe lumea asta. Parcă mai
multă decât până acum. Că fiecare zi din viața celor răi și agresivi este o zi
pierdută pentru cei buni și drepți. Când oamenii sunt răi, nici păsările nu
zboară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu