De ce irită menționarea trecutului fascist al României? O posibilă explicație

 

                                                                                                              de Petru Clej

Recentul meu articol publicat, Ambasada Rusiei la București are dreptate cu privire la Goga, Vulcănescu și Gyr: Toți trei au fost fasciști a provocat reacții la care mă așteptam: în primul rând cele superficiale, legate de originea afirmației, ambasada Federației Ruse. Acestea vin de la genul de persoane cărora le arăți luna pe cer și ele se uită după deget.

Următorul grup de obiecții se referă nu la faptul că cei trei n-ar fi fost fasciști, ci că acest lucru este secundar pe lângă valoarea lor culturală. Desigur, aici este o dezbatere mai largă, în care sunt prinse nume sonore ale culturii române și chiar universale, cum ar fi Mircea Eliade sau Emil Cioran. Astfel de cazuri celebre, precum cel al filosofului german Martin Heidegger, al scriitorului francez Ferdinand Celine sau al scriitorului american Ezra Pound, aduc în atenție această dihotomie om de cultură – colaboraționist al regimului fascist. Desigur că există această situație și în cazul colaboraționiștilor regimului comunist, dar poate că am să mă refer al ea în alt articol.

Am explicat de ce Goga, Vulcănescu și Gyr au fost fasciști, iar ultimii doi au fost și criminali de război condamnați. Cine nu cunoaște acest aspect poate citi articolul de mai sus. De ce este important acest aspect? Pentru că el a fost ocultat cu bună știință de regimul comunist, instaurat în 1945, la scurt timp după căderea celui fascist. Și de aceea generații întregi au învățat despre marele poet Octavian Goga, dar nu și despre primul premier de extrema dreaptă al României și primul politician care a adoptat o măsură antisemită oficială.

Numele lui Vulcănescu și Gyr au fost trecute sub tăcere de comuniști, dar după 1989 au revenit în prim plan, fie ca martiri ai regimului comunist, fie ca filosof – primul, fie ca poet – al doilea.

Deși cunoscute și în absența cenzurii, antecedentele lor în slujba unor regimuri fascizante (1938 – 1940) și fasciste (1940 – 1944) au fost din nou ocultate sau chiar negate.

Și aici ajung la al treilea tip de obiecții, mai larg, cu referire la întreaga perioadă sus-menționată, anume că în România nu ar fi existat un regim fascist. Or, este foarte clar că în România anilor 1938 – 1940, a existat un regim care a luat măsuri discriminatorii împotriva evreilor, foarte asemănătoare celor luate de Germania nazistă, iar regimul condus de Ion Antonescu (6 septembrie 1940 – 23 august 1944) prezintă toate trăsăturile unui regim fascist, care ajunge la ultima sa ipostază, Holocaustul împotriva evreilor și a romilor.

Am întâlnit adeseori negarea caracterului fascist al Mișcării legionare. Uneori cei ce neagă caracterul fascist al Mișcării legionare argumentează cu o gogomănie: că Garda de Fier ar fi fost exonerată de Tribunalul de la Nurnberg. Or la Nurnberg au fost judecați liderii regimului nazist și într-adevăr au fost declarate criminale șapte organizații din Germania, printre care SS sau Gestapo. Dar așa cum Antonescu și criminalii de război români au fost judecați în România, nu în Germania, așa și Mișcarea legionară nu avea de ce să fie menționată în cursul procesului de la Nurnberg.

Faptul că Mișcarea legionară a fost la conducerea României doar până la rebeliunea împotriva lui Antonescu din ianuarie 1941, nu-i diminuează cu nimic caracterul fascist. Obsesia antisemită a liderilor săi, Corneliu Zelea Codreanu și Horia Sima, avea un caracter cvasi-patologic, iar apetitul genocidar al legionarilor a fost dovedit în timpul pogromului de la București din timpul rebeliunii și în timpul asasinatelor din noiembrie 1940 cărora le-au căzut victimă foști demnitari ai regimului Carol al II-lea printre care Nicolae Iorga și Virgil Madgearu. Mișcarea legionară era în multe privințe mai radical fascistă decât aliatul său vremelnic, Ion Antonescu.

De altfel mai multe lucrări ale unor istorici străini dovedesc fără putință de tăgadă caracterul fascist al Mișcării legionare. Legiunea „Arhanghelul Mihail” Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional , Armin Heinen, Editura Humanitas, 2006, Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc, Traian Sandu, Editura Cartier Chișinău, 2020, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și decăderea “Căpitanului”, Oliver Jens Schmitt, Editura Humanitas, 2017, Sfântă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Roland Clark, Editura Polirom 2015.

Trebuie remarcat că toate cele patru cărți au autori străini, nu români (Traian Sandu trăiește în Franța din 1978) și toate au în titlu termenul “fascist” (cartea lui Oliver Jens Schmitt este intitulată în germană Capitan Codreanu: Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers, dar în traducerea de la Humanitas termenul “fascist” dispare, un alt exemplu de ocultare).

În final am să încerc o explicație a iritării cu privire la menționarea trecutului fascist al României. Mulți dintre cei care au această reacție asimilează etichetarea drept “fascist” cu perioada comunistă, mai ales cea timpurie, când comuniștii lipeau această etichetă, uneori justificat, de cele mai multe ori nu, adversarilor lor politici. Ceea ce nu i-a împiedicat, în perioada timpurie, să recupereze destui legionari în sânul Partidului Comunist, iar în perioada târzie, național-comunistă, să opereze un fel de reabilitare parțială a lui Antonescu. În aceeași notă, regimul comunist a suprimat orice informație despre Holocaustul din România, interzicând distribuirea cărții Cartea Neagră a lui Matatias Carp, apărută în 1946 la București.

Dar faptul că termenul “fascist” a fost utilizat în mare măsură abuziv de comuniști nu face ca etichetarea regimului carlist și antonescian drept fascizant și respectiv fascist, să fie ilegitimă azi, sub un regim democratic. Faptul că Antonescu și conducerea acestui regim, ca și numeroși colaboraționiști, printre care Vulcănescu și Gyr, au avut parte de procese incorecte după standardele democratice, în perioada 1945 – 1946, nu-i face mai puțin vinovați, iar recursurile înaintate după 1990 împotriva sentințelor lor de condamnare au fost în cele mai multe cazuri respinse.

Aș menționa însă și un alt motiv, de data aceasta mai sinistru: unii dintre cei care se arată iritați de menționarea trecutului fascist al României au de fapt o atitudine cel puțin parțial aprobatoare la adresa lui Antonescu și a Mișcării legionare. Unii dintre ei sunt ultra-naționaliști, alții sunt ortodoxiști, iar alții sunt antisemiți. Să nu uităm că în parlamentul României a intrat un partid de acest fel, AUR, printre ai cărui lideri se numără doi – Claudiu Târziu și Sorin Lavric, ambii intelectuali – care fac apologia Mișcării legionare chiar de la tribuna Senatului, în contradicție cu prevederile Ordonanței 31/2002 și fără ca să fie împiedicați în vreun fel să încalce legea, sub protecția imunității parlamentare.

Voi încheia prin a spune că iritarea pe care o menționez în titlu nu este un lucru lipsit de importanță sau consecințe. Ea se înscrie într-o mentalitate mai largă, aceea de refuz al asumării sau cel puțin cunoașterii unui trecut anti-democratic – fascist sau comunist – care se perpetuează de 33 de ani și care în ultimă instanță subminează fundamentele democrației românești, și așa mai degrabă șubrede.

DESPRE AUTOR:

Petru Clej este jurnalist freelance, care locuiește și lucrează la Londra din 1991. În prezent el este corespondent RFI România, G4Media și Anima News, după a ce a lucrat la redacția română a BBC World Service mai bine de 17 ani.

Este specializat pe problema antisemitismului, Holocaustului și rasismului și a realizat numeroase materiale pe această temă pentru BBC, RFI, Jewish Chronicle, Dilema Veche, G4Media și Anima News.

A înființat și este administratorul grupului Facebook ANTISEMITISMUL ESTE OTRAVĂ și participă activ pe mai multe grupuri dedicate combaterii antisemitismului și rasismului.