În ziua în care a fost pus pe „lista neagră” de ucraineni, profesorul Andrei Marga, fost ministru de Externe şi al Educaţiei şi fost rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, face o pledoarie pe tema suveranității și a globalismului. „În opinia mea, în Uniunea Europeană este nevoie acum de reorganizare pe principiul suveranității, conform tratatelor încheiate de fondatori. Nu ca frondă, ci ca o chestiune de drept, fără de care nu există funcționare cu succes. Înțeles civico-democratic, statul național, ca responsabil de calitatea vieții cetățenilor săi, nu a intrat în muzeu. Nu se va putea ieși însă din crizele zilelor noastre fără antidot la mediocritatea decidenților. Ea se plătește deja din greu. Azi democrația este de apărat și contra acestei maladii”, concluzionează Andrei Marga.
Se discută despre „globalism” și se aduce în
discuție, în opoziție, „suveranismul”. Termenii
se folosesc însă improvizat, nu numai la noi. „Globalismul” este
confundat adesea, fie și numai tacit, cu „globalitatea” sau „globalizarea”, iar
„suveranismul” cu naționalismul autarhic.
Pentru a face, totuși, deosebirea între mere, gutui
și alte fructe, ar trebui clarificări. Le propun plecând de la patru fapte.
Să observăm, reflectând la viața noastră de azi, că,
în ultimele decenii, nimeni nu le-a impus reprezentanților României o politică
sau alta. Mai curând, aceștia au venit în întâmpinarea unor sponsori externi
spre a obține suport în competiția internă. Ca urmare, au avut loc scoaterea de
active din proprietatea publică a României, punerea justiției în dependență de
instituții externe, sacrificând dreptatea, inițierea „tradiției” ridicole a „to
do list” (creată când lui Barosso i s-a
smuls o hârtie cu însemnări pentru a fi prezentate drept decizii ale UE) și
multe altele. Consecințele sunt evident dureroase.
Se vede lesne că unii dintre cei care s-au legitimat
prin sponsori externi vor să-și ascundă din nou incapacitatea, revopsiți,
desigur, în alte culori. Numai că ei nu au cum să scoată România din
marasmul în care au împins-o după ce au
privat-o de industrie, i-au distrus justiția, au adus serviciile secrete la
controlul societății. Cetățenii țării merită, totuși, altă soartă.
Să observăm, apoi, că sunt voci care desconsideră
„suveranismul” punându-l în opoziție cu calitatea de membru al unor uniuni sau
alianțe. În joc sunt, însă, chestiuni distincte: una este valorificarea
suveranității naționale și alta este participarea la organizații. Germania,
Franța și multe alte țări își folosesc din plin suveranitatea națională, fiind
membre de uniuni și alianțe. Tratatele de la baza acestora nu cer renunțarea la
suveranitate.
Desigur, ca totdeauna în istorie, schimbările își au
birocrații, profitorii și propagandiștii lor, care întrețin un optimism de
serviciu, cinic. Acesta nu rezolvă ceva, dar împiedică azi gândirea și
democratizarea.
Să observăm, mai departe, că apărarea suveranității
naționale nu are nimic de a face cu vreo
atitudine „anti EU” sau „anti NATO”, cum se perorează de tot felul de
agitatori. După cum critica stărilor de lucruri din Europa nu înseamnă
„antieuropenism”, iar reflecția asupra rolului NATO nu are nimic de a face cu
„antiatlantismul” ori „antioccidentalismul”! Inteligența presupune distingerea
lucrurilor și a unghiurilor de vedere.
Să observăm, în sfârșit, că dezbaterea actuală
asupra relației „globalism” – „suveranism” a început cu „globalizarea” –
înțeleasă ca politică economică de reducere a tarifelor vamale. Inițiată sub
Bill Clinton, aceasta a fost acceptată de numeroase state – avocați ai
„globalizării” fiind SUA, China, Rusia, Germania, Japonia, Israel, Olanda. Dar
aceste țări nu și-au demontat vreun moment suveranitatea națională și nu au
renunțat la optici proprii. Țările avocate nu s-au lăsat controlate de
globalism, ci și-au promovat riguros interesele. De fapt, ideologia
„globalismului” are trecere în țări cu
decidenți incapabili să le asigure asumarea de sine.
Sub alte aspecte, între avocații „globalizării”
sunt, desigur, diferențe de abordare. De pildă, SUA pledează pentru a respecta
ordinea lumii rezultată din acorduri semnate, China pledează pentru respectare,
dar arată că nu ea a decis ordinea existentă și nu răspunde de ea, Rusia caută
aranjamente pe termen lung axate pe securitate, Uniunea Europeană se preocupă
de extindere.
Ce este, însă, „globalismul”, de la care pleacă
discuția actuală? Ce este „suveranismul”, pe care unii îl invocă fără a-l
lămuri, iar alții îl caricaturizează, fără a ști despre ce este vorba?
Se întâmplă deseori să se spună lucrurilor pe nume,
dar abia într-un anume context se observă că s-a spus. De aceea, în ceea ce mă
privește, fiind vorba de concretizarea unei concepții deja exprimate (vezi, mai
recent, Religia în era globalizării, Ed. Academiei Române, 2010; Identitate
națională și modernitate, Libris Editorial, 2018; România în Europa actuală,
Libris Editorial, 2018; articolul Globalism și suveranitate, 2022), rezum
considerații deja făcute.
Din capul locului, trebuie distins între
„globalitate”, „universalism”, „globalizare” și „globalism”, căci „globalismul”
este confundat frecvent cu fiecare. „Autarhia” este, știm bine, nerealistă
într-o lume cu conexiuni de mari forțe economice, mediatice și militare.
„Independența națională” este pusă în discuție în situații constrângătoare – de
pildă, de pandemie, de nevoia de securitate. „Suveranitatea statelor” rămâne,
însă, reperul ordinii raționale a lumii.
Mersul vremii, resursele de energie, armele cu
bătaie la distanță, șansele de export de produse etc. ne fac dependenți de ceea
ce se petrece pe glob. Viața ne leagă de istoria lumii. Orizontul realist de
viață este astfel „globalitatea”.
„Globalitatea” nu înseamnă însă „globalism”, chiar
dacă acesta o ia ca pretext. Înainte de orice, „globalismul” nu este cadru al
vieții, ci o ideologie. „Globalismul” nu este același lucru nici cu
„universalismul”. În vreme ce „universalismul” se referă, în fond, la împărtășirea de valori (decalogul
biblic, drepturile omului etc.), „globalismul” consideră că împărtășirea ar
avea nevoie de un centru din care să se ia lumină. „Globalismul” operează cu
ideea unui centru decizional.
Istoricește, „globalismul” a fost legat de formarea
de „internaționale” ideologice. S-a început cu cea a proletariatului, creată la
chemarea „Proletari din toate țările, uniți-vă!” a Manifestului Partidului
Comunist (1848). S-a continuat cu internaționale social-democrate, apoi cu
internaționale opuse, ale dreptei politice. În zilele noastre, este activă
internaționala neoliberală.
Viziunea „globalismului” actual se trage dintr-un
mariaj. Este vorba de mariajul
neoliberalismului – adică a acelui liberalism care proclamă libertatea
persoanei, dar nu se interesează dacă și cât beneficiază persoanele de
libertate – cu o filosofie care dezbracă omul, societatea, istoria de orice,
afară de competiția în optica „încercare și eroare (trial and error)”.
Nu intru aici în abordarea acestei filosofii. Am
făcut-o în alt loc. Mă limitez să spun că nu altcineva decât Karl R. Popper a
fost cel care a desprins vederile oamenilor de condiționări istorice, sociale,
morale, acceptând doar una socotită „științifică” și a contribuit la
articularea filosofiei prototipice a „globalismului”. George Soros, asupra
căruia voi stărui cu alt prilej, rămâne azi popperianul explicit.
Fapt este că, sub ochii noștri, inițiativele în
viața internațională și-au schimbat direcția. În anii nouăzeci, preocuparea
țărilor era pentru participarea cu profit la „globalizare”. Azi, după ce Donald
Trump a propus „corectura globalizării”, multe țări caută un nou început. Pe
acest fundal, restabilirea importanței propriei guvernări, refacerea
categoriilor sociale de la mijlocul societății și a autonomiei cetățeanului au
devenit chestiuni de viață. S-a intrat într-o lume care suspectează
„globalismul” și în care revin în rol statele naționale.
„Globalismul” este nutrit de aspirația la extinderea
economiei de piață, a liberalizărilor, a piețelor însele, sub un centru
decizional! Cum a ajuns să funcționeze practic un astfel de centru, se poate
discuta îndelung. Inevitabil, el este pe seama intereselor multora. Exemple mai
noi sunt afacerea submarinelor nucleare din Oceanul Indian, care a dus la
nemulțumirea Franței, atacarea gazoductelor din Marea Baltică, care stârnește
nemulțumirea Germaniei, încercările de la Bruxelles de a constrânge țările la
relativizarea familiei tradiționale, care nemulțumesc, de asemenea. În România,
ne dăm seama din ceea ce s-a petrecut în 2012, când un referendum a demis
președintele cu peste 80% din voturi, dar acesta a fost salvat prin
matrapazlâcuri ale „justiției” interne, combinate cu intervenții globaliste.
Simplu spus, „globalismul” este o ideologie, și nu o
decizie legitimată democratic. Ca exemplificare, așa cum au arătat cei mai buni
juriști și economiști europeni, Consiliul European nu are legitimitate să
impună ceva țărilor membre – el nu a fost ales și mandatat. Este totdeauna
posibilă înțelegerea dintre state, dar obligarea lor nu este legitimată.
Unde duce „globalismul”, s-a văzut demult. Spre a
face și mai intutivă această observație, aș spune că azi avem rațiuni în plus
să-l prețuim pe Dostoievski. El a sesizat, deja în romanul Idiotul (1868), ce
înseamnă un „stat de drept” nedus până la întrebarea „cât de drept” este acel
stat. Pe bună dreptate, revista „Der Spiegel” a pus nu demult întrebarea
crucială : cât de drept este „statul de drept” care a fost îmbrățișat? Cât de
democratice sunt democrațiile existente?
În privința suveranității, discuția începe, juridic,
odată cu Pacea Westfalică (1648), care a proclamat „principiul suveranității
statelor”. Prin suveranitate s-au înțeles drepturi teritoriale și neamestecul
în treburile interne. Principiul s-a bucurat de largă adeziune și enorm
prestigiu. Kant i-a și dat consacrare, vorbind de „pacea eternă”.
Se poate spune și azi că acestui principiu îi
aparține viitorul. Înșiși devotați lui Metternich și Bismarck (cum este Henry
Kissinger, World Order, Penguin, New York, 2014), reafirmă acest principiu. Nu
se întrevede altceva, „în acest moment al istoriei, decât un sistem westphalian
informat de realități contemporane”.
Reafirmarea suveranității a devenit necesară ca
urmare a tensiunilor din relațiile internaționale. Nu mă refer numai la ceea ce
a stârnit scandalul deja în anii șaizeci – doctrina „suveranității limitate” a
lui Brejnev, folosită pentru intervenția în Cehoslovacia din 1968. Mă refer și la noua situație internațională,
cu emergența Chinei ca supraputere, cu militantismul islamic, cu afirmarea
țărilor de la Pacific și din Africa și America Latină. Prin forța realității,
nu se pot ocoli nici tensiunile în care Comisia Europeană a intrat cu Polonia, Ungaria, Cehia și alți
membri – tensiuni ce pretind astăzi, cum spunea cancelarul german, o cu totul
altă soluție decât impunerea unei optici de la Bruxelles.
Reafirmarea suveranității naționale a devenit
necesară și datorită faptului că multe nu se pot asigura fără ea. Chiar în
condițiile integrării europene, unele domenii – bugetul, educația, sănătatea
etc. – rămân în competența națională, după cum asistența socială,
democratizarea, dezvoltarea unei țări nu se pot atinge fără suveranitate
națională.
„Independența națională” este clamată rar astăzi,
căci a fost compromisă de dictaturi. Ea a rămas, însă, o valoare importantă,
dar a trebuit să fie asociată cu alte valori. Înțelegerile
americano-ruso-chineze de după anii optzeci au legat „independența națională”
de excluderea de politici care periclitează conviețuirea pașnică, înăuntrul
unei țări și între țări. Aceste înțelegeri au și autorizat Consiliul de
Securitate al ONU să dispună, la nevoie, oprirea celor care o periclitau.
Unele țări, România în mod sigur, au înscris în
Constituție (1992) prevederea că, în caz de conflict al reglementărilor naționale
cu cele internaționale, ultimele au prioritate. Fapt este că, atunci când intri
într-o uniune, semnezi anumite obligații. Numai că tratatele de integrare
europeană pretind statelor care aderă să cadă de acord asupra a ceea ce
condiționează integrarea, fără ca prin aceasta să se anuleze suveranitatea
națională.
Deocamdată, „suveranismul” este mai mult un apel. El
nu și-a elaborat detaliat soluțiile. Firește, nu de o altă ideologie este
nevoie, ci de soluții într-o concepție cu bune cunoștințe economice,
sociologice și juridice, plecând de la valoarea suveranitate națională. Aceasta
rămâne, matur privind, de neatins. Dacă, totuși, cineva o atinge, atunci nu dreptul dirijează în societate, ci forța. Ceea ce antrenează, cum se vede
ușor, subminarea democrației și tensiuni.
„Globaliștii” vor
ca țările să asculte de un centru de decizie. Ei nu se întreabă, însă,
ce calitate au analizele, cui servesc și ce rezultă de aici. Vederile lor au și
dus la scăderea calității deciziilor, a valorii decidenților și la ascensiunea
nepregătiților. Emergența de regimuri mediocratice sau de-a dreptul
prostocratice din zilele noastre li se datorează.
Aceasta deoarece, prin „globalism”, cadrul selecției
valorilor a fost malformat. România de
azi este un exemplu. Decidenții ei actuali nu se evidențiază prin
profesionalism și valoare civică și culturală. Grăitor și stupefiant este
exemplul – relatat de un europarlamentar – că înșiși reprezentanții guvernului
României au pledat în 2021 pentru a se păstra „obligativitatea” MCV-ului,
sacrificând dezinvolt, în numele „globalismului”, ceea ce ei trebuiau să
reprezinte.
Adepții suveranității naționale pledează pentru
decizii în interesul cetățenilor – de pildă, al minerilor polonezi, de regulă
al agricultorilor francezi sau întreprinzătorilor germani, sau, cel mai recent,
al italienilor. Oricum, un argument „istoric” s-a prăbușit. S-a infirmat
prejudecata potrivit căreia, în lipsa centrului decizional, statele naționale
ar intra oarecum automat în conflict. Scrierea mai precisă, recentă a istoriei
ne arată că mișcările naționale din Europa clasică au fost contra dominației,
nu contra altor națiuni, și mai degrabă civic-democratice.
În opinia mea, în Uniunea Europeană este nevoie acum
de reorganizare pe principiul suveranității, conform tratatelor încheiate de
fondatori. Nu ca frondă, ci ca o chestiune de drept, fără de care nu există
funcționare cu succes. Înțeles civico-democratic, statul național, ca
responsabil de calitatea vieții cetățenilor săi, nu a intrat în muzeu.
Nu se va putea ieși însă din crizele zilelor noastre
fără antidot la mediocritatea decidenților. Ea se plătește deja din greu. Azi democrația este de apărat
și contra acestei maladii”.
Sursa: NapocaNews
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu