Vizita domnului manager

 

                                                                                           de Gheorghe Pârja

În ultima vreme am fost obligat, ăsta este cuvântul, să locuiesc în limba română cu un nou termen: manager. Puțini comentatori s-au încumetat să ne explice de ce preluăm, fără prea multă judecată, termeni care nu ne lipsesc. Că avem noi cuvinte consacrate, moderne și motivate. Europene, dacă vreți. Un articol semnat de academicianul Ioan-Aurel Pop semnala destinul istoric al cuvântului manager. Nu-l ignoră, ci ne lămurește că avem și noi acasă cuvinte cu același înțeles. Adică șefia, dregătoria, funcția, rangul au purtat nume variate. Astăzi, orice conducător trebuie să se numească manager. Rectorul unei universități se numește manager, care alcătuiește un plan managerial, directorul unui muzeu este manager, directorul unei reviste literare se numește manager. Doamna mea, literatură!

Pentru prima dată a fost sacrificată nobila terminologie a vechilor reviste literare românești. Nu, nu sunt conservator în această privință, dar nu putem alunga prin lege cuvinte consacrate din limba română. Din istoria consacrată a revistelor literare ro­mâ­nești. De când o slujesc, mi-am dat seama că limba română, asemeni unui organism viu, este o limbă permisivă, deschisă, adaptabilă, dar nu este ca un elastic, și nu se lasă mereu umilită. Ea este calmă, atentă, înțelegătoare, însă nu suportă agresiunile. Să ne aducem aminte, cei seniori, câte cuvinte au fost dictate de sus și câte au fost interzise de lista rușinoasă a cenzorilor. Ce e val, ca valul trece! Până nu demult, managerul era exclusiv un însoțitor al unei echipe sportive, al unui artist care avea menirea de a se ocupa cu problemele financiare ale turneelor. Adică un impresar. Dicționarul ne lămurește despre semnificația acestui cuvânt.

Este acea persoană care conduce o firmă, îndeplinind rosturi de previziune și organizare a activității. De controlul obiectivelor propuse în viața unui sportiv sau a unui colectiv artistic. Atunci ce caută titlul de manageri în muzee, în teatre, în centre de instruire și cercetare, se întreabă academicianul. Sau la conducerea unei reviste de cultură. La universități se furișează ideea ca la conducere să fie persoane lipsite de calitatea de cadru didactic, lipsite de titlul de doctor. Este și o prevedere cuprinsă într-o lege. Nu contează că nu rimează. Rectorul, pardon managerul unei univesități, este suficient să fie un bun administrator, fără nicio calificare de specialitate. Sunt cazuri în care managerul este un priceput făcător de bani, dar nu are nicio legătură cu învățământul, cu educația. Rectorul a fost încă în urmă cu un mileniu, la înființarea primelor universități, simbolul erudiției, al acribiei, al muncii didactice și științifice la cel mai înalt nivel.

Rectorul nu este o meserie, ci îndeplinește o misiune academică. Atunci de ce să-i răstălmăcim aura, menirea? La fel se întâmplă cu directorii de muzee, de arhive istorice, ori biblioteci. Dar mai ales cu titlul de director al unei reviste literare. Aceștia trebuie să fie niște pricepuți, deoarece conduc un act cultural, și nu antrenează sportivi. Cuvântul director este și el un neologism care s-a împământenit. Atunci de ce să fie detronat? Doar pentru a ne uniformiza viața? Eu nu mă iau la harță cu cuvântul manager, deoarece are valoare de întrebuințare în domenii consacrate. Impunerea prin decret este un caz de forțare a limbii române. Cei pricepuți știu că limba noastră este primitoare, a găzduit multe cuvinte venite din alte limbi.

Fenomenul se face cu răbdare, cu știința limbii de a fi ospitalieră. Primirea în trupul limbii a unui cuvânt se face cu un ritual de durată. S-a întâmplat ca atunci când un cuvânt nu se integrează în ordinea limbii, el este refuzat. Trimis de unde a venit. Un termen impus prin lege nu are sorți să trăiască mult. Ne aducem aminte că regimul trecut s-a încăpățânat să ne definească prin cuvinte chemate de peste hotare. Cum a venit și el, regimul. Termenii care se socoteau glorioși, o vreme, se dovedesc astăzi comici, intrând în substanța unor bancuri. Apropo, se mai fac bancuri?

Apoi, lingviștii au constatat că limba română este o limbă fonetică. Adică nu putem scrie într-un fel și să pronunțăm altfel. Cum se pronunță cuvântul manager? Comedia se întâmplă cu acele cuvinte care în limba română au alte înțelesuri. De pildă, cum este chef pentru șef. În limba română a chefui ne duce în altă parte cu priceperea. Mă cuprinde spaima când, la o emisiune despre vorbirea corectă, apare o cân­tă­reață de muzică populară, chiar din Maramureș, care mai mult încurcă decât lămurește frumusețea limbii române.

Cuvintele-madlenă, vorba criticului literar Irina Petraș, sunt o conservare a memoriei, care fac parte din enciclopedia personală. Dar despre astea cu alt prilej. Că în ultima vreme ne asediază englezismele, ele vin să însoțească o tehnologie rapidă. Căreia limba română nu i-a găsit cuvinte de înțeles. De aici babilonia. Dar limba are legile ei și nu se încadrează în limbajul gândit de oficiali. Să nu uităm că tovarășul a revenit la domn. Cuvintele sunt ca banii, cu cât circulă mai mult, cu atât sunt mai bune. Dacă viteza lor este prea mare, ele sar de pe orbită. Se prăbușesc în neant după ce ne-au chinuit cu absurdul lor. Este loc pentru toate cuvintele limbii române, și pentru cele care vin din alte limbi. Cu o condiție: să fie cuvinte potrivite. Trăim epoca interjecției wow!, acest schelălăit al spiritului. Dar eu voi urmări aventura domnului manager. Atenție cum îl rostiți! Ok? Că babilonia este la mare căutare astăzi. Dacă îi cauți pricina, ești socotit demodat.

Aici mă gândesc la refuzul țăranilor de a se înscrie în colectivă, un reflex de a-ți apăra un bun care îți aparține. Apoi a început clătinarea satelor. Când a venit retrocedarea, a fost greu. Așa-i și cu bunele noastre cuvinte ale limbii române.